Viaţa de contemplare inspirată nu începe întotdeauna cu o experiere definită a lui Dumnezeu, într-o intensă revărsare de lumină interioară. Momentele de libertate şi evadare din orbirea şi neajutorarea metodelor truditoare obişnuite ale spiritului vor fi mereu relativ rare. Şi nu sunt prea greu de recunoscut aceste intense sclipiri neaşteptate de înţelegere, aceste „raze vii de întuneric” ce lovesc adânc în suflet şi schimbă cursul întregii vieţi a unui om. Aduc cu ele convingerea lor proprie. Înlătură, ca pe nişte solzi, orbirea ce ne acoperă ochii. Seamănă în noi o certitudine prea adâncă, prea calmă şi prea nouă pentru a fi greşit înţeleasă sau repede uitată. Dar dacă omul ar trebui neapărat să aştepte astfel de experienţe vitale pentru a deveni contemplativ, s-ar putea vedea nevoit să aştepte foarte multă vreme, poate chiar o viaţă întreagă. Şi poate că aşteptarea lui ar fi zadarnică.

Se întâmplă mai adesea ca spiritul să înveţe contemplaţia de la Dumnezeu nu printr-o iluminare neaşteptată, ci imperceptibil, pas cu pas. De fapt, fără lucrarea de temelie a unei strădanii îndelungate şi răbdătoare şi fără înaintea lentă prin întunericul credinţei pure, contemplaţia nu va putea fi deprinsă deloc. Căci câteva străfulgerări de înţelegere şi înţelepciune ale spiritului, izolate deşi intense, nu vor face un om să devină contemplativ în sensul deplin al cuvântului; rugăciunea de contemplare se poate numi într-adevăr astfel numai după ce devine mai mult sau mai puţin obişnuinţă.

În acelaşi timp, trebuie să ne amintim faptul ciudat că  există închinători care ajung inconştient la pragul de închinare şi rămân acolo fără să realizeze unde se află. În primul moment nu ştiu cum să aprecieze şi să evalueze această cunoaştere obscură a lui Dumnezeu fiindcă îşi imaginează că progresul în viaţa interioară se măsoară în claritate, înţelegere distinctă şi înflăcărare sensibilă. Astfel că se poate întâmpla ca în clipa în care sunt gata de a se naşte întru contemplare, ei să-şi imagineze că viaţa lor interioară se apropie mai mult sau mai puţin de sfârşit. Se simt frustraţi şi confuzi. Au ajuns, cred ei, într-un punct mort. Totuşi, probabil că dacă ar putea fi răbdători şi aştepta cu smerenie, uitând de ei înşişi şi având încredere în Dumnezeu, ar ajunge încetul cu încetul să realizeze că aceasta nu este câtuşi de puţin o fundătură. Vor vedea că în această situaţie frustrantă şi aparent întunecată, ei se readaptează, sunt purificaţi cu blândeţe de false speranţe şi idei iluzorii şi sunt pregătiţi pentru călătoria în pustiu care, după multe privaţiuni, duce în sfârşit la Pământul Făgăduinţei.

Să nu uităm niciodată că drumul obişnuit către contemplare trece printr-o pustietate fără arbori, fără frumuseţe şi fără apă. Spiritul pătrunde în deşert pentru a călători orbeşte în direcţii care par să-l îndepărteze de viziune de Dumnezeu, de orice împlinire şi bucurie. Poate deveni aproape imposibil de crezut că această cale duce oriunde altundeva decăt într-o singurătate plină de oase uscate – ruina tuturor speranţelor şi a bunelor intenţii.

Perspectiva acestei pustietăţi îngrozeşte majoritatea oamenilor într-atât încât ei refuză să păşească pe nisipurile ei arzătoare şi să călătorească printre stâncile ei. Nu pot concepe că sfinţenia şi contemplarea se găsesc într-o sălbăticie unde nu există nici hrană nici adăpost şi nici odihnă pentru imaginaţia şi intelectul lor sau pentru dorinţele naturii lor.

Convinşi că perfecţiunea se măsoară în intuiţii strălucitoare despre Dumnezeu şi hotărâri entuziaste ale unei voinţe aprinse de iubire, siguri că sfinţenia este o chestiune de înflăcărare sensibilă şi dă rezultate tangibile, ei nu vor să audă de o contemplare care nu le încântă raţiunea şi nu le răsplăteşte minţile şi voinţele cu mângâieri şi bucurii sesizabile. Ei vor să ştie încotro se îndreaptă şi să vadă ce fac şi imediat ce ajung în zone unde acţiunea lor directă este blocată şi nu dă rezultate vizibile, fac calea întoarsă către câmpiile luxuriante în care pot fi siguri că acţionează într-un fel şi se îndreaptă într-o direcţie precisă. Iar dacă nu pot obţine rezultatele pe care şi le doresc cu o nerăbdare atât de intensă, se conving cel puţin că au făcut progrese uriaşe dacă au spus multe rugăciuni, au făcut adesea penitenţă, au ţinut predici, au citit (poate au şi scris) multe cărţi şi articole, au răsfoit multe cărţi de meditaţie, au făcut sute de devoţiuni noi şi diferite şi înconjurul pământului în pelerinaje. Nu se poate că toate aceste lucruri ar fi dăunătoare în sine, dar uneori în viaţa unui om ele pot deveni un fel de evadare, un analgezic, un refugiu din responsabilitatea suferinţei în întuneric şi neajutorare, atunci când trebuie să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne golească de eul nostru fals şi să ne transforme în oamenii noi care trebuie să fim.

Când Dumnezeu începe să reverse lumina sa de cunoaştere şi înţelegere în sufletul unui om atras către contemplaţie, experienţa este adesea nu atât o împlinire cât o înfrângere. Mintea se trezeşte pătrunzând neliniştită în umbrele unei nopţi tăcute şi ciudate. Este o noapte liniştită, dar teribil de frustrantă. Gândirea devine dificilă şi dureroasă. Apare un sentiment apăsător de sfârşeală şi dezgust faţă de activitatea mentală şi spirituală. Totuşi, în acelaşi timp, sufletul este bântuit de teama că această nouă neputinţă este un păcat sau semnul unei deficienţe. Va încerca deci să forţeze acte de gândire şi voinţă. Uneori va face chiar efortul nebunesc de a smulge din sine o tresărire de pasiune, ceea ce în trecăt fie zis, este cel mai rău lucru pe care l-ar putea face. Toate imaginile frumoase şi conceptele despre Dumnezeu pe care odinioară le preţuia, dispar sau se transformă în distorsionări înspăimântătoare şi greu de suportat. Dumnezeu nu este de găsit. Cuvintele rugăciunilor se întorc  într-un ecou pustiitor din pereţii acestei hrube moarte.

Dacă în miezul acestei nopţi omul îşi va lăsa spiritul purtat de spaimă sau nerăbdare şi durere, transformarea lui va fi întreruptă. Se va zbate şi se va chinui în încercarea de a vedea lumina. De a simţi puţină căldură şi de a recăpăta vechile mângâieri care nu mai pot fi regăsite. În sfârşit, sufletul va fugi din întuneric şi va face tot ce îi stă în putinţă ca să se drogheze cu prima lumină care îi va apărea în cale.

Dar mai sunt şi ceilalţi ostenitori care, oricâtă descumpănire şi tulburare ar suferi în sălbăticia în care a început Dumnezeu să îi conducă, se simt totuşi atraşi tot mai adânc în pustie. Nu pot gândi, nu pot medita; imaginaţia îi torturează cu toate lucrurile pe care nu vor să le vadă. Viaţa rugăciunii este lipsită de lumină şi de bucurie şi de orice sentiment de devoţiune.

Pe de altă parte simt, printr-un fel de instinct, că pacea se află în inima acestui întuneric. Ceva îi îndeamnă să stea nemişcaţi, să aibă încredere în Dumnezeu, să păstreze tăcerea şi să îi asculte glasul, să aibă răbdare şi să nu se frământe. Vor descoperi curând că toate încercările inutile de  a medita îi tulbură doar şi îi întristează. Dar, în acelaşi timp, dacă stau liniştiţi în tăcerea absolută a adevărului pur, bizuindu-se pe o conştientizare simplă, atenţi la întunericul care îi derutează, o împăcare subtilă şi greu de definit începe să li se strecoare în suflete şi să le umple de o mulţumire profundă şi inexplicabilă. Această mulţumire este fragilă şi obscură, nu poate fi identificată sau înţeleasă; scapă atenţiei şi se îndepărtează. Totuşi este prezentă.

Ce poate fi ea? Este greu de spus, totuşi simt că se poate rezuma într-un fel prin cuvintele „voia Domnului” sau pur şi simplu „Dumnezeu”. Thomas Merton, „Noi seminţe ale contemplării”, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, pag. 211-215 (comandă aici)