„Până la şaptezeci de ori câte şapte” (Mt 18,22): de atâtea ori trebuie să-l iertăm pe aproapele nostru. Viaţa creştină e alcătuită, printre altele, din nenumărate iertări. Ale Domnului faţă de incoerenţele noastre (în sacramentul Împăcării), ale noastre faţă de semenii noştri şi reciproc (şi aici, una din cele mai complicate forme de iertare, ne-o spune Nicolae Steinhardt, este aceea în care suntem chemaţi să-i iertăm pe cei cărora noi înşine le-am greşit, faţă de care ne raportăm ca la unii care ne ştiu metehnele sufleteşti, iar asta n-are cum fi prea comod). Cifra aceasta avansată în evanghelia de azi de Isus e, limpede, una pur simbolică. Nu facem matematică în privinţa iertării, aici e loc de implicat inima, nu calculele. Cu toate acestea, e imposibil să nu constatăm o anume proporţionalitate între iertarea acordată de noi aproapelui şi cea primită de la Domnul: cu cât iertăm mai mult, cu atât suntem iertaţi mai mult. Matematic vorbind, o iertare acordată care tinde spre infinit atrage după sine o iertare infinită a lui Dumnezeu. Altfel spus, locul nostru în veşnicie are de-a face şi cu iertarea pe care noi înşine am ştiut să o gestionăm dumnezeieşte aici, pe pământ.