Rugăciunea şi dragostea se învaţă cu adevărat în ceasul în care devine imposibil să te mai rogi şi inima ţi se transformă în piatră.

Dacă nu ţi-ai simţit niciodată absenţe şi atenţia distrasă atunci nu ştii să te rogi. Căci secretul rugăciunii este o foame de Dumnezeu şi de viziune despre Dumnezeu, o foame care se găseşte mult mai în adânc decât nivelul limbajului şi al afecţiunii. Un om ale cărui memorie şi închipuire îl chinuie cu mulţimi de gânduri şi imagini inutile sau chiar păcătoase poate fi forţat uneori să se roage mult mai bine, în străfundul inimii lui asasinate, decât unul a cărui minte freamătă de concepte clare şi scopuri strălucitoare şi acte lesnicioase de iubire.

Este aşadar inutil să te tulburi dacă nu poţi scăpa de factorii care îţi abat atenţia de la rugăciune. În primul rând, trebuie să realizezi că sunt adesea inevitabili. Necesitatea de a îngenunchea şi de a suferi scufundarea sub un val de imagini nebuneşti şi lipsite de sens este una din încercările obişnuite ale vieţii contemplative. Dacă te simţi obligat să ţii toate acestea la distanţă folosind o carte şi agăţându-te de propoziţiile din ea, aşa cum un om care se îneacă se agaţă de un pai, ai dreptul să faci acest lucru; dar lăsându-ţi rugăciunea să degenereze într-o perioadă de simplă lectură spirituală, vei pierde mare parte din rod. Vei fi mult mai câştigat dacă rezişti cu răbdare perturbărilor, învăţând astfel ceva despre propria-ţi neajutorare şi neputinţă. Iar dacă respectiva carte devine doar un anestezic, departe de a-ţi ajuta meditaţia, probabil că a desfiinţat-o.

Unul dintre motivele pentru care atenţia îţi este distrasă poate fi aceasta: mintea şi memoria în meditaţie lucrează doar pentru a duce voinţa ta în prezentul obiectului contemplării, şi anume Dumnezeu. După ce ai practicat meditaţia un număr de ani, este cel mai natural şi spontan fapt din lume că voinţa se stabilizează în lucrarea de a iubi tăcut şi nedesluşit pe Domnul imediat ce te-ai aşezat la rugăciune. În consecinţă, mintea, memoria şi imaginaţia nu au cu adevărat nicio treabă de făcut. Voinţa este ocupată, iar ele „şomează”. Aşa că, după o vreme, porţile minţii tale subconştiente se deschid în lături şi tot felul de figuri ciudat încep să valseze prin decor. Dacă eşti înţelept nu vei da nicio atenţie acestor lucruri: păstrează-ţi concentrarea asupra lui Dumnezeu şi voinţa îndreptată liniştit spre el în căutare simplă. În timp ce umbrele intermitente ale acestui film enervant se succedă pe fundalul îndepărtat. Iar dacă devii în vreun fel conştient de ele, să fie doar pentru a realiza că le respingi.

Genul de perturbări de care se tem cel mai mult oamenii evlavioşi este de obicei cel mai inofensiv dintre toate. Dar uneori femei pioase şi bărbaţi pioşi se chinuie în timpul meditaţiei fiindcă îşi imaginează că acceptă fantasmele unei mascarade obscene şi aproape prosteşti, construite de închipuire fără ca ei să poată face ceva în această privinţă. Suferinţa apare mai ales din faptul că eforturile disperate de a pune capăt acestei parade generează o tensiune nervoasă ce face situaţia de o sută de ori mai greu de suportat. Dacă au avut vreodată simţul umorului, acum au devenit atât de nervoşi încât acesta i-a părăsit cu desăvârşire. Totuşi, umorul este unul din lucrurile care ar ajuta probabil cel mai mult în astfel de momente.

Nu există niciun pericol real în toate apariţiile acestea. Perturbările care fac rău sunt acelea care ne îndepărtează voinţa de la paşnica şi profunda cercetare a lui Dumnezeu şi o implică în elaborarea diverselor planuri şi proiecte care ne-au preocupat pe parcursul unei întregi zile de muncă. Ne trezim confruntaţi cu probleme care într-adevăr ne implică voinţa şi atunci se iveşte pericolul considerabil de a transforma meditaţia într-o şedinţă de redactare mentală a unor scrisori, predici, discursuri, romane sau, şi mai rău, planuri de a câştiga bani sau de a ne îngriji sănătatea.

Pentru oricine are pe umeri responsabilitatea unui loc de muncă solicitant, va fi foarte greu să se scuture de toate aceste aspecte. Ele îi vor aminti în permanenţă de ce anume este respectivul individ şi ar fi firesc să îl avertizeze împotriva implicării excesive în munca activă, deoarece nu are niciun rost să încerci a-ţi curăţi mintea de lucrurile materiale în domeniul meditaţiei dacă nu faci nimic pentru a reduce grijile de la serviciu în restul timpului.

Dar dincolo de toate acestea, voinţa de a te ruga este chiar esenţa rugăciunii, iar dorinţa de a găsi pe Dumnezeu, de a-l vedea şi de a-l iubi este singurul lucru care contează. Dacă ai vrut să-l cunoşti şi să îl iubeşti, ai făcut deja ceea ce se aştepta de la tine şi este mult mai bine să îţi fie dor de Dumnezeu fără să fii în stare să te gândeşti în mod clar la el decât să ai gânduri minunate despre Dumnezeu fără să îţi doreşti să intri în armonie cu voinţa lui.

Oricât de împrăştiată ţi-ar fi atenţia, roagă-te prin încercări calme, fie chiar şi inexprimabile, de a-ţi focaliza inima asupra lui Dumnezeu, care este prezent în tine în ciuda a orice s-ar întâmpla în mintea ta. Prezenţa ta nu depinde de gândurile tale legate de el. El este statornic acolo; dacă nu ar fi, tu nu ai putea nici măcar exista. Amintirea prezenţei lui permanente este ancora cea mai sigură a minţilor şi inimilor noastre în furtuna absenţelor şi tentaţiilor prin care trebuie să fim purificaţi.

Thomas Merton, „Noi seminţe ale contemplării”, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, pag. 199-201 (comandă aici)

Anunțuri