Cum contemplaţia este unirea minţii şi a voinţei noastre cu Dumnezeu într-un act de iubire pură, care ne aduce într-o legătură neînţeleasă cu El aşa cum este cu adevărat, calea spre contemplaţie ar fi deci dezvoltarea şi perfecţionarea minţii, a voinţei şi a întregului nostru suflet. Contemplarea inspirată începe atunci când intervenţia directă a lui Dumnezeu ridică tot acest proces de dezvoltare deasupra nivelului naturii noastre; atunci El ne perfecţionează capacităţile, părând să dizolve toată activitatea acestora în suferinţa şi obscuritatea iubirii şi Luminii lui inspirate.

Dar înainte să înceapă un asemenea proces, trebuie de obicei să trudim pentru a ne pregăti în felul nostru propriu şi cu ajutorul harului său, adâncindu-ne cunoaşterea şi dragostea de Dumnezeu prin meditaţie şi forme active de rugăciune, precum şi eliberându-ne voinţele de ataşamentul faţă de lucrurile create.

S-au scris multe cărţi despre toate aceste lucruri. Există tot felul de tehnici şi metode de meditaţie şi rugăciune mentală, ar fi dificil să începem sa discutăm despre toate. De aceea nu voi spune despre ele decât că sunt bune, fiecare, pentru aceia care le pot utiliza, si oricine a obţinut rezultate pozitive din practica meditaţiei sistematice ar trebui să o folosească negreşit, în măsura în care nu se va teme să lase metoda la o parte şi să gândească numai prin sine însuşi câteodată.

Problema cu toate aceste metode nu este că ar fi prea sistematice şi prea formale, este nevoie ca ele să fie întocmai aşa şi e foarte bine că aşa sunt. Nu există nimic rău în metodă. Problema este felul cum o folosesc oamenii sau nu izbutesc să o folosească.

Scopul unei cărţi de meditaţie este să te înveţe să gândeşti, iar nu să gândească pentru tine. În consecinţă, dacă deschizi o astfel de carte şi o citeşti pur şi simplu, de la un capăt la celălalt, îţi pierzi timpul. Imediat ce un gând îţi stimulează mintea sau inima, poţi lăsa cartea jos, fiiindcă a început meditaţia ta personală. Dacă îţi imaginezi că eşti obligat în vreun fel să urmezi pe autorul cărţii către concluzia sa particulară, faci o mare greşeală. S-ar putea ca respectiva concluzie să nu ţi se aplice ţie. Dumnezeu ar putea dori ca tu să ajungi în altă parte. S-ar putea ca El să fi pregătit pentru tine un dar diferit de acela care sugerează autorul că ţi-ar fi necesar.

Şi apoi sunt şi oamenii care se gândesc să mediteze numai atunci când cartea se numeşte explicit „Meditaţii”. Dacă s-ar numi altfel, ei ar presupune că trebuie doar să o citească fără a încerca să gândească. Cel mai bun lucru pe care îl pot face începătorii vieţii spirituale după ce au căpătat într-adevăr disciplina minţii care le dă posibilitatea de a se concentra asupra unui subiect spiritual, de a pătrunde dincolo de suprafaţa sensului său şi de a-l încorpora în vieţile lor, este să deprindă agilitatea şi libertatea de gândire ce  îi va ajuta să găsească oriunde ar merge şi în orice ar face, lumina şi căldura, ideile şi iubirea legate de Dumnezeu. Oamenii care ştiu să se gândească la Dumnezeu numai în momente specifice ale zilei nu vor ajunge foarte departe în viaţa spirituală. De fapt, nu se vor gândi la Dumnezeu nici măcar în acele perioade pe care ele-au rezervat cu religiozitate „rugăciunii lăuntrice”.

Învăţaţi să meditaţi pe hârtie, cu creionul. Desenul şi scrisul sunt forme de meditaţie. Învăţaţi să contemplaţi opere de artă. Învăţaţi să vă rugaţi pe stradă sau într-o excursie la ţară. Aflaţi cum se meditează nu doar atunci când ai o carte în mână, ci şi atunci când aştepţi autobuzul sau mergi cu trenul. Şi, mai ales, pătrundeţi în Liturghia Bisericii şi însuşiţi-vă ciclul liturgic, ca parte a vieţii voastre, lăsaţi ritmul său să-şi facă drum în trupul şi-n sufletul vostru.

Motivul din care meditaţia şi rugăciunea lăuntrică nu îşi îndeplinesc adevăratul scop în viaţa multor oameni care le practică este acela că scopul respectiv nu este de fapt înţeles. Unii oameni par să creadă că singura raţiune în a medita la Dumnezeu este aceea de a ne întări toate convingerile religioase şi de a le asigura o fundaţie mai adâncă de credinţă şi înţelegere: dar acesta este doar începutul. Este numai pragul, intrarea în meditaţie.

Alţii cred că rolul meditaţiei este să ne arate necesitatea practicării virtuţilor şi să genereze în noi curajul şi hotărârea de a trece la fapte şi de a schimba ceea ce nu este bine în noi. Şi asta e adevărat. Acesta este un alt rezultat primar al meditaţiei. Dar reprezintă doar un pas înainte pe calea pe care am pornit.

O greşeală mai puţin gravă – căci acum începem să ne apropiem de adevăr – este că meditaţia trebuie să nască în noi o mai mare iubire de Dumnezeu. Această concepţie este satisfăcătoare, în funcţie de ce anume înţelegem prin iubirea lui Dumnezeu. Dacă îţi imaginezi că meditaţia şi-a realizat lucrarea atunci când te-a făcut să spui că Îl iubeşti pe Dumnezeu sau să simţi că Îl iubeşti, încă te înşeli.

Meditaţia este o disciplină dublă care are o funcţie dublă.

Mai întâi ar trebui să îţi asigure suficient control asupra memoriei, minţii şi voinţei proprii cât să îţi permită să te reculegi şi să te retragi din lucrurile exterioare, din ocupaţiile, gândurile şi grijile existenţei temporale, iar în al doilea rând… – şi acesta este scopul real al meditaţiei – să te înveţe cum să devii conştient de prezenţa lui Dumnezeu; şi înainte de toate, meditaţia urmăreşte să te aducă într-o stare de atenţie iubitoare aproape constantă îndreptată către El şi de încredere în  El.

Adevărata menire a meditaţiei este aceasta: să îl înveţe pe ostenitor cum să se elibereze de lucrurile create şi de preocupările temporalităţii, în care nu poate găsi decât confuzie şi suferinţă, şi să intre într-o legătură conştientă şi afectuoasă cu Dumnezeu, stare care îl va dispune astfel încât să primească de la El ajutorul de care ştie că are atâta nevoie şi să îi aducă lui Dumnezeu lauda, mulţumirea şi dragostea pe care atunci va fi bucuros să le dăruiască.

Reuşita meditaţiei nu se va măsura în ideile strălucite pe care le vei avea, în hotărârile importante pe care le vei lua sau în emoţiile şi sentimentele apărute în simţurile tale. Ai meditat într-adevăr cu folos atunci când ai ajuns, într-o măsură, să-l înţelegi pe Dumnezeu. Totuşi, nici chiar asta nu este exact scopul. În fond, orice om care a trăit această încercare este conştient că pe măsură ce te apropii de Dumnezeu, se pune tot mai puţin problema să îl înţelegi, pe El sau ceva legat de El.

Astfel, să presupunem că meditaţia te-a adus în punctul în care te simţi derutat şi înspăimântat de norul care îl înconjoară pe Dumnezeu „care face din întuneric acoperământul său”. Departe de a-l înţelege, începi să mai înţelegi decât propria neputinţă de a-l cunoaşte şi începi să crezi că meditaţia este ceva imposibil şi fără speranţă. Totuşi, cu cât eşti mai neajutorat, cu atât mai mult doreşti parcă să îl vezi şi să îl cunoşti. Tensiunea dintre dorinţele tale şi eşecul lor generează o tânjire dureroasă după Domnul pe care nimic nu pare să o poată mângâia.

Crezi că meditaţia ta a dat greş? Dimpotrivă, această descumpănire, acest întuneric, acest chin al dorinţei imposibil de realizat este împlinirea meditaţiei. Căci dacă ea urmăreşte mai ales să stabilească în sufletul tău o legătură de iubire cu Dumnezeu cel viu, atunci, atâta timp cât produce doar imagini, idei şi afecte pe care le poţi înţelege, simţi şi evalua, încă nu şi-a îndeplinit menirea până la capăt. Dar când trece dincolo de nivelul priceperii şi imaginaţiei tale, te aduce într-adevăr mai aproape de Dumnezeu, căci te transpune în tenebrele unde nu te mai poţi gândi la el şi în consecinţă eşti forţat să îl cauţi, să îl chemi, prin credinţă oarbă şi speranţă şi iubire.

Acesta este momentul în care trebuie să te întăreşti împotriva gândului de a renunţa la rugăciunea lăuntrică; trebuie să te întorci la ea, la ora stabilită din zi, în ciuda greutăţii, uscăciunii şi suferinţei pe care le resimţi. Până la urmă, propria ta durere şi lucrarea tainică a harului te vor învăţa ce ai de făcut.

Vei fi poate condus spre o formă extrem de simplă de rugăciune afectivă prin care voinţa ta, cu foarte puţine cuvinte sau cu niciunul, va căuta din întunericul în care este ascuns Dumnezeu, într-un fel de dorinţă mută, pe jumătate deznădăjduită şi totuşi supranatural încrezătoare de a-l cunoaşte şi de a-l iubi.

Sau poate, ştiind din credinţă că el este prezent alături de tine şi realizând imposibilitatea absolută de gând inteligibil despre această realitate imensă şi tot ce poate însemna ea, te vei relaxa într-o simplă privire contemplativă care îţi va păstra atenţia blând conştientă de Domnul ascuns undeva în acest nor adânc, în care şi tu te simti chemat să intri.

De atunci înainte trebuie să-ţi menţii rugăciunea cât mai simplă cu putinţă. Când vei fi în stare să meditezi din nou, meditează. Dacă îţi vine vreo idee, dezvolt-o, dar fără freamăt. Eliberează-ţi mintea cu ajutorul lecturii şi al liturgicii, iar dacă întunericul rugăciunii tale simple se transformă într-o tensiune prea mare – sau degenerează în somnolenţă sau toropeală – elimin-o prin câteva rugăciuni verbalizate sau devoţiuni nepretenţioase, dar nu te forţa să generezi idei sau să simţi vreo râvnă, vreo înflăcărare. Nu te tulbura prin eforturi inutile de a realiza programele complicate propuse de cărţile convenţionale de meditaţii.

Thomas Merton, „Noi seminţe ale contemplării”, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, pag. 193-198 (comandă aici)

Anunțuri