Mă întreb dacă la ora actuală există măcar douăzeci de oameni în viaţă pe pământ care să vadă lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. Asta ar însemna că există douăzeci de oameni cu adevărat liberi, care nu sunt dominaţi şi nici măcar influenţaţi de niciun ataşament faţă de lucrurile create, faţă de propriul sine sau de vreun dar al lui Dumnezeu, chiar de cel mai nobil, cel mai supranatural pur dintre harurile sale. Nu cred că există douăzeci de astfel de oameni în lume, dar trebuie să fie măcar unul sau doi şi ei sunt aceia care păstrează armonia lucrurilor şi nu lasă universul să se descompună.

Tot ce iubeşti doar pentru sine, în afara Dumnezeului unic, îţi orbeşte intelectul şi îţi distruge capacitatea de a judeca valorile morale. Îţi viciază alegerile, aşa încât nu mai poţi distinge binele de rău şi nu mai cunoşti cu adevărat voia lui Dumnezeu.

Când iubeşti şi doreşti lucruri doar de dragul lor înşile, nu mai ştii să aplici principiile morale, deşi în general le înţelegi. Chiar atunci când le aplici corect din punct de vedere formal, va exista probabil o circumstanţă ascunsă care ţi-a scăpat şi care îţi va falimenta cele mai virtuoase acţiuni, printr-o imperfecţiune sau alta.

Cât pentru cei care se aruncă în întregime în dezordinea păcatului, ei se fac adesea incapabili de a înţelege cele mai simple dintre principii, nu mai pot vedea nici măcar cele mai fireşti şi mai evidente legi morale. Poate că au minţile cele mai strălucitoare şi sunt capabili să dezbată cele mai subtile chestiuni de etică, însă nu au nici măcar o apreciere vagă faţă de lucrurile despre care vorbesc, fiindcă nu au dragoste pentru ele ca valori, ci numai un interes abstract pentru conceptele care le reprezintă.

Există aspecte ale detaşării sufleteşti, limpeziri ale purităţii interioare şi nuanţe de conştiinţă pe care nici măcar oamenii sinceri evlavioşi nu reuşesc niciodată să le descopere. Chiar în cele mai stricte dintre organizările monahale şi în locuri în care oamenii şi-au dedicat cu seriozitate vieţile căutării perfecţiunii, mulţi  nu ajung niciodată să îşi dea seama în ce măsură sunt conduşi de forme inconştiente de egoism, în ce măsură actele lor virtuoase sunt motivate de interese umane înguste. De fapt, de cele mai multe ori tocmai rigiditatea şi formalismul inflexibil care îi caracterizează pe aceşti oameni pioşi îi împiedică să devină cu adevărat detaşaţi.

Ei au renunţat la plăcerile şi ambiţiile lumeşti, dar au căpătat alte ambiţii şi plăceri cu un caracter mai subtil şi mai spiritual. Uneori ei nici nu reuşesc să îşi imagineze că este posibil să cauţi perfecţiunea cu o hărnicie şi o intensitate forţată care sunt, ele însele, imperfecte. Aceşti oameni sunt legaţi de lucrurile bune ale lumii lor mici.

Uneori, de exemplu, călugărul poate dezvolta un ataşament faţă de post şi rugăciune, de practicile evlaviei sau de devoţiuni, de o anumită penitenţă exterioară, o carte, un sistem de spiritualitate, o metodă de meditaţie sau chiar de contemplaţia însăşi, de cele mai nobile daruri ale rugăciunii, virtuţi sau lucruri care sunt, în sine, semne ale eroismului şi ale înaltei sfinţenii. Oameni care păreau a fi sfinţi s-au lăsat astfel orbiţi de iubirea lor ieşită din comun pentru aceste lucruri. Ei au rămas în întuneric şi în greşeală aproape în aceeaşi măsură ca şi fraţii lor din mănăstire care păreau cu mult mai imperfecţi decât ei. Uneori contemplativii cred că singurul rost şi esenţa vieţii lor este să se afle în reculegere şi pace sufletească şi în simţirea prezenţei lui Dumnezeu. Ei ajung să se lege de lucrurile respective până la dependenţă.

Dar reculegerea este o fabricaţie, în acelaşi sens ca şi un automobil. Simţământul păcii lăuntrice nu este mai puţin creat decât o sticlă de vin. Conştientizarea experienţială a prezenţei lui Dumnezeu este un lucru creat cu adevărat, ca şi un pahar cu bere. Singura diferenţă este că reculegerea şi liniştea lăuntrică şi sentimentul prezenţei lui Dumnezeu sunt bucurii spirituale, pe când celelalte sunt materiale. Ataşamentul faţă de lucrurile spirituale este, aşadar, o dragoste la fel de nefirească. Imperfecţiunea este, poate, mai ascunsă şi mai subtilă, dar dintr-un punct de vedere, asta o face şi mai dăunătoare pentru că este mai greu de recunoscut.

Astfel, mulţi contemplativi nu ajung niciodată mari sfinţi şi nu câştigă prietenia strânsă cu Dumnezeu, nu află niciodată participarea profundă la imensele Lui bucurii, deoarece se agaţă de consolări meschine destinate începătorilor pe drumul contemplării.

Mulţi se află într-o stare încă şi mai rea: nu ajung nici măcar la contemplaţie, deoarece se ataşează de activităţi şi întreprinderi care li se par importante. Orbiţi de dorinţa lor de mişcare neîncetată, de un sentiment constant al înfăptuirii, chinuiţi de o foame bruscă de rezultate, un succes tangibil şi vizibil, se aduc într-o stare în care nu mai cred că îl pot mulţumi pe Dumnezeu decât dacă sutn ocupaţi cu un puhoi de munci în acelaşi timp. Uneori îşi strigă lamentările în cele patru vânturi şi se plâng că nu mai au timp de rugăciune, dar au devenit atât de pricepuţi în a se auto­înşela, încât nici nu mai realizează cât de nesincere sunt aceste întristări. Nu numai că se lasă antrenaţi în tot mai multă muncă, se străduiesc chiar să îşi găsească lucrări noi şi cu cât sunt mai ocupaţi cu atât fac mai multe greşeli, accidentele şi erorile se adună stivă împrejurul lor. Nu înţeleg avertismentele, se îndepărtează tot mai mult şi mai mult de realitate şi atunci Dumnezeu permite poate greşelilor lor să îi ajungă din urmă. Atunci se trezesc şi descoperă că neglijenţa lor i-a angajat în vreun păcat vulgar şi evident împotriva dreptăţii, de exemplu, sau împotriva obligaţiilor lor sociale. Astfel, nemaiavând forţă lăuntrică, se prăbuşesc.

Câţi alţii nu sting încă primele scântei ale contemplării adunând prea multe lemne într-un foc ce nu este încă bine aprins, stimularea rugăciunii interioare îi pasionează într-atât încât se lansează în proiecte ambiţioase de propovăduire şi convertire în întreaga lume, când Dumnezeu nu le cere decât să se liniştească şi să îşi păstreze sufletul în pace, atenţi la lucrarea secretă pe care El a început-o în sufletele lor. Iar dacă încerci să le explici că s-ar putea să existe imperfecţiuni considerabile în hărnicia ce o dedică unor activităţi pe care Dumnezeu nu le doreşte de la ei, te vor privi ca pe un eretic. Sunt convinşi că te înşeli fiindcă simt o foame atât de intensă de rezultatele pe care îşi imaginează că le vor avea.  

Secretul păcii lăuntrice este detaşarea. Reculegerea este imposibilă pentru un om dominat de toate dorinţele schimbătoare şi confuze ale voii proprii. Şi chiar dacă aceste dorinţe se îndreaptă spre lucruri bune, legate de viaţa interioară, reculegere, pace, bucuriile rugăciunii, dacă totuşi nu sunt nimic mai mult decât dorinţe naturale egoiste, ele vor face reculegerea dificilă, chiar dacă nu imposibilă.                     

Nu vei reuşi niciodată să obţii pacea lăuntrică perfectă şi reculegerea, decât dacă te detaşezi chiar şi de dorinţa de linişte şi reculegere. Nu vei fi niciodată capabil să te rogi desăvârşit decât dacă te detaşezi de bucuriile rugăciunii.

În momentul în care ai renunţat la toate aceste dorinţe şi cauţi doar un singur lucru, şi anume voia Domnului, El îţi va dărui reculegerea şi pacea, chiar în mijlocul trudei, al conflictului şi încercărilor. Există un fel de realism brut al vieţii religioase care îi face pe oamenii sincer evlavioşi să creadă că abnegaţia înseamnă pur şi simplu să renunţi la lucrurile care bucură cele cinci simţuri. Acesta abia dacă este începutul lepădării de sine. Sigur că trebuie să ne desprindem de cele senzoriale şi grosiere înainte ca viaţa interioară să înceapă măcar. Dar odată ce a început, nu va face prea multe progrese decât dacă ne detaşăm, încetul cu încetul, chiar şi de bunurile spirituale, intelectuale şi raţionale.

Un om care speră să devină contemplativ, detaşându-se numai de lucrurile pe care raţiunea le interzice, nici măcar nu va începe să înţeleagă sensul contemplaţiei, căci drumul spre Dumnezeu trece printr-un întuneric adânc, în care orice cunoaştere, înţelepciune creată, bucurie sau chibzuinţă, orice speranţă umană şi plăcere firească sunt anulate şi înfrânte de puritatea copleşitoare a luminii şi a prezenţei lui Dumnezeu.

Nu este suficient să avem şi să ne bucurăm de lucrurile spirituale şi materiale în limitele moderaţiei raţionale: trebuie să ne putem ridica deasupra oricărei bucurii şi să trecem dincolo de orice simţământ al posesiei dacă vrem să ajungem la fericirea pură de a-l avea pe Dumnezeu.

Această distincţie este foarte importantă şi totuşi este adesea uitată chiar de către autorii de texte duhovniceşti. Este foarte adevărat, desigur, că toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune şi că reacţia moderată, temperată, în raport cu ele ne aduce într-o şi mai strânsă legătură cu El. Este, de asemenea, adevărat că aceia care se află în cea mai veritabilă unire cu El şi sunt detaşaţi de eul lor exterior, pot gusta cea mai pură bucurie din frumuseţea lucrurilor create, iar aceasta nu mai este un obstacol în calea luminii lui Dumnezeu.

Însă între utilizarea înţeleaptă a lucrurilor create, viaţă virtuoasă de echilibru rezonabil şi puritatea complet spiritualizată a sfântului, care este un fel de recuperare a inocenţei lui Adam în paradis, în copilăria lumii, există un hău care nu se poate traversa decât printr-un salt orb al detaşării ascetice.

Dincolo de cumpătarea raţională apare moartea sacrificială, care reprezintă un nivel mai înalt decât virtutea simplă sau disciplina exersată. În acest punct, crucea lui Cristos intră în viaţa contemplativului. Fără moartea mistică, menită să îl separe complet de lucrurile create, nu există libertate perfectă şi înaintare în pământul făgăduit al unirii mistice.

Dar această moarte a simţurilor şi a sufletului, care aduce eliberarea finală de orice ataşament, nu este doar rodul eforturilor ascetice ale omului. Noaptea cea neagră, criza de suferinţă care ne smulge rădăcinile din această lume este un dar pur de la Dumnezeu. Este însă un dar pe care trebuie să ne pregătim noi înşine să îl primim într-o anumită măsură, prin acte eroice de lepădare de sine. Căci dacă nu este limpede că dorim în mod serios să ne asumăm renunţarea totală la orice ataşament, Duhul Sfânt nu ne va conduce în adevăratele tenebre, inima pustiirii mistice, în care Dumnezeu însuşi ne eliberează tainic de confuzie şi de multiplicitatea din nevoi şi dorinţe, pentru a ne dărui unitatea armonică întru şi împreună cu El.

Într-un cuvânt, trebuie să ne asumăm cu hotărâre de nezdruncinat sarcina de a trece dincolo de cumpătarea obişnuită şi de a ne îndrepta spre golirea desăvârşită, dacă vrem să depăşim limitele excelenţei omeneşti şi să ajungem la libertatea perfectă de fii ai lui Dumnezeu, pentru care orice lucru este doar lumină şi bucurie fiindcă că este privit şi gustat întru Domnul. Misticul trăieşte în golire de sine, în libertate, ca şi când nu ar mai avea un eu exclusiv şi limitat care să-l despartă de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni. El a murit, aşadar, împreună cu Cristos şi a păşit în viaţa înălţată, promisă adevăraţilor fii ai lui Dumnezeu.  

Chiar bucuriile stărilor inferioare de contemplaţie trebuie să fie abandonate de cei care caută să treacă în tărâmul făgăduit. Astfel, adevărata viaţă contemplativă nu constă în savurarea plăcerilor spirituale lăuntrice. Contemplarea înseamnă mai mult decât un estetism sacru şi rafinat al intelectului şi al voinţei, în iubire şi credinţă. A fi adăpostit în frumuseţea conceptului pur de Dumnezeu fără accidentele imaginii sau ale oricăror alte reprezentări este o plăcere care încă aparţine ordinului uman. Este poate cea mai nobilă bucurie la care natura are acces şi mulţi oameni nu ajung la ea doar prin forţele lor naturale, ci au nevoie de har înainte de a putea experimenta această mulţumire care este, în sine, tangibilă în mod natural. Totuşi, fiindcă aparţine naturii şi poate fi dorită de aceasta şi obţinută prin disciplină naturală, nu trebuie să fie luată drept contemplaţie supranaturală.

Adevărata contemplaţie este lucrarea iubirii care transcende orice satisfacţie şi orice experienţă pentru a se odihni în noaptea credinţei pure. Această credinţă ne aduce atât de aproape de Dumnezeu încât se poate spune ca îl atingem şi îl cuprindem pe El aşa cum este în realitate, deşi ne aflăm în întuneric. Iar efectul unei astfel de atingeri este adesea o adâncă pace care se revarsă în facultăţile inferioare ale sufletului şi constituie astfel o „experienţă”. Totuşi, trăirea sau sentimentul acestei linişti rămâne întotdeauna un accident al contemplaţiei, astfel că absenţa acestei simţiri nu înseamnă că legătura noastră cu El s-a rupt.

Dacă ne legăm de acest sentiment de pace, riscăm să pierdem unirea esenţială şi vitală a sufletului nostru cu Dumnezeu, unire care apare desupra simţurilor şi experienţei, în întunericul iubirii pure şi perfecte.

Astfel, deşi senzaţia de linişte poate fi un semn că suntem în legătură cu Dumnezeu, ea rămâne totuşi doar un semn, o întâmplare. Substanţa unirii mistice poate exista fără această situaţie şi uneori Dumnezeu este cu adevărat mai aproape de noi atunci când nu avem niciun sentiment doveditor al prezenţei lui şi nici senzaţia de linişte.

Dacă dăm prea multă importanţă acestor senzaţii accidentale riscăm să pierdem esenţialul care reprezintă acceptarea deplină a voinţei lui Dumnezeu indiferent de ceea ce simţim. Dacă mi se pare că în viaţă cel mai important lucru este sentimentul păcii lăuntrice, voi fi cu atât mai tulburat atunci când descopăr că nu îl am. Şi cum nu îmi pot genera în mod direct această simţire oricând doresc, tulburarea va creşte proproţional cu zădărnicirea eforturilor mele. Până la urmă, îmi voi pierde răbdarea, refuzând să accept o situaţie pe care nu o pot controla şi voi renunţa la singurul fapt important, unirea cu voia lui Dumnezeu, fără de care pacea adevărată este imposibilă. Dacă ne gândim la hotărârea, tenacitatea şi loialitatea necesare pentru a putea abandona toate lucrurile în favoarea iubirii de Dumnezeu, fără de care nu putem ajunge la stările superioare de puritate şi contemplaţie, vom fi înspăimântaţi de slăbiciunea noastră, de trairile, ezitările şi sărăcia care ne sunt caracteristice. Propria noastră slăbiciune tulbură viziunea. Ne descoperim neajutoraţi, având conştiinţa faptului că ni se cere să ne renunţăm la tot, fără să ştim însă cum şi de unde să începem. În aceste condiţii, nu are niciun rost să forţăm nota, este nevoie de multă răbdare şi smerenie, de umilă rugăciune pentru lumină, curaj şi putere.

Dacă ne înfruntăm laşitatea cu hotărâre şi o mărturisim lui Dumnezeu, fără îndoială că el se va milostivi, într-o zi, şi ne va arăta calea spre libertate şi detaşare.  

Thomas Merton, „Noi seminţe ale contemplării”, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, pag. 185-192 (comandă aici)