Simpla capacitate de a alege între bine şi rău este limita cea mai de jos a libertăţii şi singurul lucru efectiv liber în asemenea stare este faptul că putem alege binele. În măsura în care eşti liber să alegi răul, nu eşti, de fapt, liber. O alegere greşită, în sensul acesta, distruge libertatea. Totuşi, nu putem alege niciodată răul, ca atare, ci doar ca aparenţă a unui bine. Dar când ne hotărâm să facem ceea ce nouă ne pare a fi bun, deşi de fapt nu este aşa, facem un lucru pe care nu ni-l dorim cu adevărat, aşadar, în realitate, nu suntem liberi.

Libertatea spirituală perfectă este o incapacitate totală de a alege răul. Atunci când tot ce îţi doreşti este cu adevărat bun şi fiecare alegere nu doar aspiră spre bine, ci chiar îl realizează, atunci eşti liber, deoarece faci tot ce vrei, fiecare act al voinţei tale sfârşeşte în împlinire perfectă.

Libertatea nu constă, aşadar, într-un echilibru stabil între alegerile corecte şi alegerile greşite, ci în iubirea deplină şi în acceptarea a ceea ce este cu adevărat bun, precum şi ura concretă şi respingerea a ceea ce este rău, astfel că tot ce faci este corect şi te face fericit şi poţi refuza sau ignora toate posibilităţile care ar duce la nefericire sau auto-înşelare şi durere. Numai omul care a respins orice rău atât de complet încât este incapabil sa îl mai dorească în vreun fel, este cu adevărat liber.

Dumnezeu, în care nu există nicio umbră sau posibilitate a răului sau a păcatului, este cu desăvârşire liber. De fapt, El este libertatea însăşi. Voinţa lui Dumnezeu este singura voinţă care nu poate greşi. Orice altă libertate poate eşua sau se poate învinge pe sine printr-o alegere greşită. Libertatea veritabilă este un dar supranatural de la Domnul, care se manifestă ca participare la libertatea Lui esenţială, prin iubirea pe care El o inspiră sufletelor noastre, legându-le de El însuşi, mai întâi printr-o consimţire deplină, apoi într-o unire transfiguratoare a voinţelor. Cealaltă libertate, aşa-zisa libertate a naturii noastre, care este indiferentă la alegerea între bine şi rău, nu e nimic mai mult decât o capacitate, un potenţial care aşteaptă să fie actualizat prin harul divin, voia şi iubirea supranaturală a lui Dumnezeu.

Orice bine, orice perfecţiune, fericirea însăşi se găsesc în voinţa nesfârşit bună, perfectă şi binecuvântată a lui Dumnezeu. Cum adevărata libertate înseamnă capacitatea de a dori şi de a alege întotdeauna, fără greş, fără ezitare, binele real, libertatea se poate, prin urmare, găsi numai în unirea desăvârşită şi supunerea faţă de voia Domnului. Dacă voinţa ta călătoreşte alături de a Lui, va ajunge în acelaşi loc, se va odihni în aceeaşi pace, cu aceeaşi infinită fericire care Îi este proprie.

Aşadar, cea mai simpla definiţie a libertăţii este aceasta: libertatea este capacitatea de a face voia Domnului. A putea să rezişti, să te opui voii lui, nu înseamnă a fi liber. În păcat nu există libertate.

Păcatul este înconjurat desigur de anumite feluri de bine… – în păcatele cărnii, de exemplu, există plăcerea trupului. Iar plăcerea trupului nu este un lucru rău. Este un lucru bun şi cu voia Domnului şi chiar atunci când un om se bucură de ea într-un mod pe  care Dumnezeu nu l-a voit, El tot doreşte ca acea plăcere să fie simţită. Dar deşi acea bucurie în sine este bună, direcţia voinţei care îndreaptă spre ea în circumstanţe potrivnice voii lui Dumnezeu se va dovedi a fi greşită. Şi fiindcă acea direcţionare a voinţei este nefastă, voinţa nu va putea atinge scopul pe care îl urmăreşte. Şi astfel se învinge pe sine. În final, actul păcatului nu duce la fericire.

Nebune! Ai făcut cu adevărat ceea ce nu voiai să faci! Dumnezeu ţi-a lăsat plăcerea, fiindcă această bucurie este şi ea voia Lui: dar tu ai dai cu piciorul fericirii pe care El a vrut să ţi-o dăruiască împreună cu acea plăcere şi bucurie, sau poate chiar fericirea mai deplină pe care el ţi-o hărăzise fără bucuria pe care tu ai ales-o, dincolo şi mai presus de ea!

Ai mâncat cojile şi ai aruncat portocala. Ai păstrat hârtia lucioasă care era, de fapt, doar ambalaj şi n-ai dat nicio atenţie sipetului şi inelului cu diamant. Iar acum că plăcerea – care este firesc să se sfârşească – a dispărut, tu nu ai nimic din fericirea care te-ar fi îmbogăţit pe vecie. Dacă ai fi păstrat (sau ai fi abandonat) bucuria în felul menit de Dumnezeu de dragul chiar al fericirii tale, ai avea încă plăcerea cuprinsă în acea fericire, ea ar fi mereu cu tine căci te-ar urma pretutindeni, împreună cu voinţa Domnului. Căci este imposibil ca un om normal să regrete în mod serios un act realizat conştient în conformitate cu voia Domnului.

Libertatea, deci, este un talant pe care Dumnezeu ni l-a dat, o unealtă cu care să lucrăm. Este instrumentul cu care ne construim vieţile, fericirea. Libertatea veritabilă este ceva ce nu trebuie să sacrificăm vreodată, căci dacă o sacrificăm înseamnă că am renunţat la Dumnezeu Însuşi. Trebuie sacrificată doar spontaneitatea falsă a capriciului, pseudo-libertatea păcatului.

Adevărata libertate trebuie apărată cu preţul vieţii, fiindcă este elementul cel mai preţios al fiinţei noastre. Libertatea ne face Persoane, constituite după asemănarea divinului. Întovărăşirea supranaturală în Biserică are ca funcţie principală păstrarea libertăţii noastre spirituale ca fii ai lui Dumnezeu. Cât de puţini oameni înţeleg asta!…

Thomas Merton, „Noi seminţe ale contemplării”, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, pag. 181-183 (comandă aici)

Anunțuri