Credinţa este începutul contemplaţiei. Dacă există cel mai mic aspect bolnăvicios în concepţia ta despre credinţă, nu vei deveni niciodată contemplativ.

Mai întâi de toate, credinţa nu este o emoţie sau un sentiment. Nu este un impuls al subconştientului către ceva vag supranatural. Nici nu este doar o nevoie elementară a spiritului omului, o „senzaţie” că există Dumnezeu. Nu este convingerea că eşti cumva „îndreptăţit” sau izbăvit, din niciun alt motiv precis decât acela că pur şi simplu aşa simţi. Nu este ceva în întregime subiectiv sau lăuntric, fără legătură cu vreo motivaţie exterioară. Nu e numai „forţă sufletească”. Nu este un lucru care fierbe în tainiţele inimii şi te umple de o senzaţie nedefinită că totul e bine şi nici ceva atât de intim al tău încât conţinutul său să fi devenit necomunicabil. Nu e un mit personal pe care să nu-l poţi împărtăşi cu nimeni altul şi a cărui valabilitate obiectivă să nu conteze nici pentru tine, nici pentru Dumnezeu, nici pentru oricine altcineva.

De asemenea, credinţa nu este o opinie. Nu e o convingere bazată pe analiză raţională. Nu este rezultatul unei demonstraţii ştiinţifice. Poţi crede numai ceea ce nu ştii. De îndată ce ştii un lucru, nu îl mai crezi, cel puţin nu în acelaşi fel în care îl ştii…

Credinţa este înainte de toate consimţire intelectuală. Completează mintea, nu o anihilează. Oferă intelectului posesia adevărului pe care raţiunea nu îl poate cuprinde de una singură. Dăruie certitudinea referitoare la Dumnezeu aşa cum este El; credinţa este drumul către o legătură esenţială cu Dumnezeu Cel Viu, iar nu cu viziunea unui Principiu Unic abstract, dedus prin silogism din existenţa lucrurilor create.

Dar acceptarea credinţei nu se sprijină pe evidenţa în sine a aunui obiect vizibil. Actul de a creşte uneşte două elemente ale unei propoziţii care în experienţa noastră naturală nu au nicio legătură unul cu celălalt. Dar nu există nici argumente la îndemâna raţiunii care să demonstreze că într- adevăr nu sunt legate. Afirmaţiile care necesită acceptarea prin credinţă sunt pur şi simplu neutre din punct de vedere raţional. Nu există nicio dovadă naturală cum că ar fi adevărate ori false. Le acceptăm dintr-o cauză străină de evidenţa intrinsecă. Primim adevărul lor ca fiind revelat iar raţiunea consimţământului nostru este autoritatea lui Dumnezeu, Cel care revelează adevărurile respective.

Credinţa nu trebuie să dea satisfacţie deplină intelectului; dimpotrivă, ea îl va lăsa suspendat în obscuritate, fără o lumină proprie modului lui de cunoaştere. Totuşi credinţa nu frustrează intelectul, nu îl neagă şi nu îl distruge. Îl pacifică printr-o convingere pe care acesta ştie că o poate accepta chiar raţional, sub călăuzirea dragostei. Căci în actul credinţei intelectul se mulţumeşte să cunoască pe Dumnezeu iubindu-l şi acceptând formulările despre El în termenii Lui. Iar această consimţire este, într-adevăr, raţională fiindcă se bazează pe conştientizarea faptului că gândirea noastră nu poate spune nimic despre Dumnezeu aşa cum este El într-adevăr şi pe ideea că Dumnezeu însuşi este o realitate infinită, deci, Adevăr infinit, Înţelepciune, Putere şi Providenţă, se poate revela cu certitudine absolută în orice manieră doreşte şi îşi poate certifica propria revelaţie de Sine prin semne exterioare.   

Credinţa este mai ales consimţire, alegere intelectuală. Dar dacă ar fi numai atât şi nimic mai mult, dacă ar fi doar argumentului „in-aparentului”, ar fi incompletă. Ea trebuie să fie ceva mai mult decât o acceptare a minţii. Trebuie să fie şi o pătrundere, o legătură, o comuniune de voinţe, „substanţa lucrurilor pe care trebuie să le sperăm”. Prin credinţă nu consimţim doar la cele revelate de Dumnezeu, nu cuprindem doar adevărul, într-o manieră în care inteligenţa şi raţiunea singure nu o pot face, ci acceptăm pe însuşi Domnul. Spunem „da” nu numai unei afirmaţii despre El, ci chiar Domnului Invizibil şi Infinit. Admitem cuvântul nu doar pentru conţinutul său, ci de dragul Celui care l-a rostit.

Noţiunea de credinţă este prea adesea falsificată chiar prin accentul plasat pe spusele despre Dumnezeu pe care religia le susţine şi prin ignorarea faptului că credinţa este comuniune cu lumina şi adevărul Domnului. De fapt, afirmaţiile, definiţiile acceptate de religie sub autoritate divină sunt doar mediul prin care trecem pentru a atinge Adevărul divin. Credinţa se închide nu într-o formulă, într-o înşiruire de cuvinte, ci în Dumnezeu.

Dacă în loc să ne bizuim pe Dumnezeu prin credinţă, ne sprijinim doar într-o afirmaţie sau formulare nu este de mirare că religiozitatea nu ne va conduce la contemplare. Dimpotrivă, ne va conduce la argumentări anxioase şi la despicarea firului în patru, la controversă, nedumerire şi până la urmă la ură şi dezbinare.

Este desigur foarte adevărat că teologia poate şi trebuie să studieze conţinutul intelectual al revelaţiei şi mai ales formularea verbală a adevărului divin revelat. Dar, din nou, acesta nu este obiectul final al credinţei. Ea trece dincolo de cuvinte şi de formule şi ne aduce la lumina lui Dumnezeu însuşi.

Importanţa formulelor nu este aceea de scopuri în sine, ci aceea de mijloace prin care Dumnezeu ne comunică Adevărul său. Ele trebuie să fie păstrate limpezi. Trebuie să rămână ferestre curate, spre a nu întuneca şi stingheri lumina ce se îndreaptă spre noi. Nu trebuie să falsifice adevărul lui Dumnezeu. Aşadar noi trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a crede afirmaţiile concrete. Dar nu trebuie să devenim atât de obsedaţi de corectitudinea verbală încât să nu trecem niciodată dincolo de cuvinte, spre inefabila realitate pe care ele încearcă să o redea.

Credinţa deci nu este hotărârea feroce de a te agăţa de o anumită formă a cuvintelor, orice s-ar întâmpla – deşi trebuie, desigur, să fim pregătiţi a ne apăra crezul cu preţul vieţii. Dar mai presus de toate, credinţa este deschiderea ochiului interior, a ochiului inimii, pentru a se umple de prezenţa lumii divine.

În ultimă instanţă, credinţa este singura cheie a universului. Înţelesul ultim al existenţei umane şi răspunsul la întrebările de care depinde întreaga noastră fericire nu pot fi găsite în lipsa ei.

Thomas Merton, „Noi seminţe ale contemplării”, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, pag. 119-122 (comandă aici)

Anunțuri