Obsedantă întrebarea pe care Isus le-o pune ucenicilor în evanghelia de azi: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” (Mt 16,13). Obsedantă pentru că nu numai că este legitimă în fiecare epocă a istoriei umane, dar pentru că ea face parte din identitatea spirituală a fiecărei fiinţe umane, în orice etapă a existenţei sale ca persoană. Desigur, există printre noi şi dintre aceia care, vorba lui Andrei Pleşu, suferă de prostie metafizică, adică refuză orice contact cu latura lor spirituală, negându-o total sau interpretând-o eronat. Dar, în afara acestora, s-ar părea că identitatea lui Cristos este confiscată, în linii mari, de două extreme: cea pentru care Cristos e neinteresant pentru că nu e decât un profet printre atâţia alţii şi cea pentru care el e într-atât de Dumnezeu în cerurile lui încât nu are de-a face cu mizera noastră existenţă telurică. Aceste extreme ne confiscă propria identitate, transformându-ne în jalnice imitaţii a ceea ce suntem chemaţi a fi: chip al lui Cristos cel viu, Mântuitor, aşa cum este recunoscut de Petru în evanghelia de azi.