Rugăciunea de azi, a tatălui pe al cărui fiu Isus îl vindecă, poate părea, la prima vedere, scandalizatoare: „Eu cred! Vino în ajutorul necredinţei mele” (Mc 9,24). Dintr-un soi de teamă de realitate (dăunătoare, dealtfel înaintării spirituale) ne ferim să admitem, în profunzimea inimii noastre, că avem îndoieli, că ne punem mii de întrebări, că nicio certitudine nu e definitivă, desăvârşită. Suntem, cel puţin într-o aparenţă pe care ne străduim cu orice preţ să o păstrăm, creştini care cred. Punct. Dar cât realizăm că acest punct pus atât de intransigent se preface în barieră în calea căutării autentice, a progresului interior, a zbaterii lăuntrice pentru a ajunge la acea întâlnire cu El, cel de la care trebuie să cerem statornic şi cu umilinţă, însăşi acea credinţă pe care ne îndârjnim să considerăm că o posedăm în chip absolut?

Anunțuri