Nu vei găsi niciodată solitudinea interioară dacă nu faci eforturi conştiente ca să te eliberezi de dorinţele, grijile şi ataşamentele unei existenţe in lume şi în timp. Fă tot ce poţi pentru a evita zgomotul şi agitaţia oamenilor. Ţine-te cât mai departe posibil de locurile în care se adună ei ca să se folosească unii de alţii, să se agreseze reciproc, să se înşele şi să se insulte unul pe celălalt, sa râdă unii de alţii sau să se ironizeze prin false gesturi de prietenie. Bucură-te dacă poţi să ignori mijloacele media. Nu da atenţie muzicii lor nefireşti, nu citi reclamele. Evident, viaţa contemplativă nu presupune dispreţ arogant faţă de obiceiurile şi amuzamentele oamenilor obişnuiţi . Totuşi, niciun om care caută eliberarea în lumina solitudinii, niciun om care doreşte libertate spirituală, nu-şi poate permite să se supună pasiv tuturor chemărilor unei societăţi de negustori , consumatori şi autori de reclame. Fără îndoială că viaţa nu poate fi trăită la un nivel normal, uman, fără anumite bucurii legitime. Dar a crede că toate plăcerile care ne sunt prezentate azi ca plăceri sunt „legitime” este cu totul altceva. Plăcerea naturală este un lucru, iar plăcerea nenaturală, impusă minţii îmbuibate prin insistenţa unui agent comercial este cu totul altceva.

Trebuie acceptat ca adevăr elementar uman şi moral faptul că un om nu poate trăi o viaţă complet decentă şi sănătoasă decât dacă este capabil să spună „nu” uneori dorinţelor sale trupeşti, naturale. Niciun om care manâncă pur şi simplu şi bea oricând are poftă să mănânce şi să bea, care fumează oricând simte nevoia să-şi aprindă o ţigară, care-şi satisface curiozitatea şi senzualitatea oricând acestea sunt stimulate, nu se poate considera o persoană liberă. Un astfel de om a renunţat la libertatea sa spirituală si a devenit sclavul impulsului său fizic. Aşadar mintea şi voinţa lui nu îi aparţin in întregime. Ele se află în în puterea poftelor lui. Iar prin intermediul acestor pofte, sub controlul celor care se ocupă cu îndeplinirea tuturor dorinţelor consumatorului.

Doar pentru că poate cumpăra o marcă de whisky în locul alteia, acest om îşi imaginează că a făcut o alegere; dar realitatea este că el e doar servitorul credincios al acestei rutine tiranice. El trebuie să cumpere sticla în mod reverenţios, s-o ia acasă, să o scoată din ambalaj, să toarne băutura pentru prietenii săi, să se uite la TV, să „se distreze”, să vorbească despre nimicuri până când îl doare gura, să se înfurie, să ţipe, să se certe, şi apoi să se ducă la culcare plin de dezgust faţă de el însuşi şi faţă de lume. Toată această succesiune devine un fel de constrângere „religioasă” fără de care nu se mai poate convinge că este cu adevărat în viaţă, că îşi manifestă într-adevăr personalitatea. El nu păcătuieşte, ci doar se face de râs, iluzionându-se că este real, când impulsurile lui l-au redus la umbra unei persoane veritabile.

În general, se poate spune că viaţa contemplativă nu este posibilă fără auto-disciplină ascetică. Trebuie să învăţăm să trăim fără produsele de lux, creatoare de dependenţe, care în ziua de azi au atâta putere asupra oamenilor. Nu susţin că pentru a deveni contemplativ un om trebuie să se lipsească în întregime de tutun şi de alcool, dar cu siguranţă trebuie să le poată folosi fără a ajunge sub stăpânirea unei nevoi necontrolate de acestea. Nu există nicio îndoială asupra faptului că fumatul şi consumul de alcool sunt zone ale autocenzurării elementare, în absenţa căreia viaţa de rugăciune ar fi pură iluzie.

Cu siguranţă nu pot avea o părere competentă despre televiziune, fiindcă nu m-am uitat niciodată la televizor. Tot ce ştiu este că există un acord aproape unanim între oameni a căror judecată o respect în privinţa televiziunii comerciale ca fiind absurdă, degradantă şi propagatoare de ipocrizie. Desigur, este posibil ca televiziunea să devină un fel de surogat nefiresc al contemplării: supunerea complet inertă în faţa unor imagini vulgare, coborârea într-o pasivitate sub-naturală, mai degrabă decât înălţarea către o pasivitate suprem activă, prin înţelegere şi iubire. Televiziunea trebuie utilizată, se pare, cu extreme precauţii şi discernământ de oricine urmăreşte să îşi ia in serios viaţa interioară.

Păstrează-ţi ochii curaţi, urechile în linişte şi mintea senină. Respiră aerul lui Dumnezeu. Lucrează dacă poţi sub cerul Lui. Dar dacă trebuie să trăieşti într-un oraş, să munceşti printre automate şi maşini, să mergi cu metroul, să mănânci alimente care îţi distrug vitalitatea, iar sentimentele celor din jur îţi otrăvesc inima cu plictiseală, nu te tulbura, ci acceptă toate astea ca semn al iubirii lui Dumnezeu şi ca sămânţă a singurătăţii plantată în sufletul tău. Dacă te îngrozesc toate aceste lucruri, îţi vei păstra dorul de tăcerea vindecătoare a reculegerii. Dar între timp aminteşte-ţi compasiunea faţă de oamenii care au uitat până şi noţiunea de solitudine. Tu cel puţin ştii că există şi că este sursa păcii şi bucuriei. Tu mai poţi spera să trăieşti această bucurie. Ei nici măcar nu mai speră să o găsească.

Dacă urmăreşti numai evadarea de dragul evadării şi fuga de lume pentru că o găseşti (aşa cum probabil şi este) deosebit de obositoare şi neplăcută, nu vei găsi pacea şi nici solitudinea contemplării. Dacă vei căuta solitudinea doar fiindcă este alegerea ta, nu vei scăpa niciodată de lume şi de egotismul ei; nu vei avea niciodată libertatea interioară care să te susţină cu adevărat în singurătate.

Un aspect de o importanţă vitală a solitudinii contemplării este dependenţa sa intimă de castitate. Virtutea castităţii nu presupune renunţarea completă la sexualitate, ci doar manifestarea sa corectă. Aceasta înseamnă, conform celor mai mari tradiţii religioase ale lumii, păstrarea relaţiilor sexuale strict în viaţa maritală şi, chiar în starea de căsnicie, supunerea acestora unor norme ordonatoare.

Nicăieri nu este mai importantă autocenzurarea decât în ceea ce priveşte relaţiile intime cu sexul opus, pentru că atracţia fizică este cel mai greu de controlat dintre dorinţele naturale, o dorinţă a cărei satisfacere nestăpânită orbeşte complet spiritul uman faţă de orice lumină interioară. Sexualitatea nu trebuie privită în niciun caz ca un lucru rău. Este un bun natural, prin voinţa lui Dumnezeu, şi face parte din misterul iubirii Domnului şi al milei Lui pentru oameni. Dar deşi nu constituie un rău în sine, ataşamentul nefiresc faţă de plăcerea sexuală, mai ales în afara căsătoriei, este una din slăbiciunile cele mai frecvente şi mai penibile ale omului. Într-adevăr, în ziua de astăzi este atât de comună, încât majoritatea oamenilor chiar cred că sexualitatea lor nu poate fi controlată. Că nu este posibil ca o persoană să se abţină complet de la a întreţine relaţii sexuale. De aceea se presupune că ar trebui să ne resemnăm pur şi simplu în faţa inevitabilului şi să nu ne mai facem probleme.

Trebuie să fim de acord că învinovăţirea patologică legată de sexualitate nu ajută deloc la a-i învăţa pe oameni să-şi controleze pasiunea. Totuşi, autocontrolul nu este doar dezirabil, ci şi perfect posibil şi esenţial pentru viaţa contemplativă. Presupune eforturi considerabile, trezvie, răbdare, smerenie şi încredere în harul divin. Dar chiar lupta pentru propria castitate ne învaţă să ne bazăm pe o putere spirituală, mai înaltă decât natura noastră. Iar aceasta este o pregătire indispensabilă pentru rugăciunea intimă. În plus, castitatea nu este posibilă fără sacrificiul ascetic de sine în multe aspecte. Presupune postire, necesită o viaţă foarte bine temperată şi ordonată, simplitate, stăpânirea curiozităţii, moderarea agresivităţii şi multe alte virtuţi. Castitatea perfectă te fortifică într-o stare de solitudine spirituală contemplativă, pace, linişte, claritate, blândeţe şi bucurie, în care eşti complet deschis către meditaţie şi către rugăciunea contemplativă.

Thomas Merton, „Noi seminţe ale contemplării”, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, pag. 81-85 (comandă aici)

Anunțuri