Pentru a deveni eu însumi, trebuie să încetez a fi ceea ce întotdeauna am crezut că vreau să fiu, iar pentru a mă găsi pe mine însumi trebuie să ies din mine; şi pentru a trăi, trebuie să mor.

Motivul acestor paradoxuri este naşterea fiinţei umane în egoism; eforturile naturale de a deveni mai real şi mai „eu însumi” mă vor face de fapt mai puţin real şi mai puţin eu însumi, deoarece aceste două stări evoluează în jurul unei misiuni.

Oamenii care nu ştiu nimic despre Dumnezeu şi ale căror vieţi sunt centrate în ei înşişi îşi imaginează că se pot găsi numai afirmându-şi dorinţele, ambiţiile şi poftele proprii într-o luptă permanentă cu restul lumii. Ei încearcă să devină reali impunându-se în faţa semenilor lor, însuşindu-şi o parte din calitatea limitată de bunuri şi accentuând astfel diferenţa dintre ei şi alţi oameni, care au mai puţin decât ei sau chiar nimic.

Astfel de persoane nu pot concepe decât o singură modalitate de a deveni real: despărţirea de ceilalţi oameni şi construirea unei bariere de împotrivire şi diferenţă între ei şi restul omenirii. Nu ştiu că realitatea trebuie căutată în unire, iar nu în dezbinare, căci suntem cu toţii „mădulare unii altora”.

Un om care trăieşte în dezbinare nu este o persoană, ci doar un „individ”. Eu am ceea ce tu nu ai. Sunt ceea ce ce tu nu eşti. Am luat ceea ce tu nu ai reuşit să iei şi am pus mâna pe ceea ce tu n-ai să poţi niciodată obţine. Aşadar tu suferi iar eu sunt fericit, tu eşti dispreţuit iar eu sunt lăudat, tu mori iar eu trăiesc, tu eşti nimic iar eu sunt ceva; iar eu sunt cu atât mai mult „ceva” tocmai fiindcă tu eşti „nimic”. Şi aşa îmi petrec viaţa, admirând distanţa dintre tine şi mine; uneori acest lucru mă ajută chiar să uit de cei care au ceea ce eu nu am şi care au luat ceea ce eu nu am fost destul de rapid ca să obţin şi care au pus mâna pe ceea ce eu n-am putut atinge, care sunt lăudaţi aşa cum eu nu pot fi lăudat şi care trăiesc din moartea mea… Omul care trăieşte din dezbinare trăieşte în moarte. Nu se poate descoperi pe sine fiindcă este rătăcit; a încetat a mai fi o realitate. Persoana care se crede este doar un vis urât. Iar când va muri, va descoperi că a încetat să existe cu multă vreme înainte, deoarece Dumnezeu, care este realitate infinită şi sub ai cărui ochi este fiinţa tuturor lucrurilor ce există, îi va spune: „Nu te cunosc”.

Iar acum mă gândesc la boala pe care o reprezintă mândria spirituală. Mă gândesc la felul specific de irealitate care atinge inimile sfinţilor şi le devorează sanctitatea înainte ca aceasta să apuce să se maturizeze. Există ceva din acest vierme în inimile tuturor oamenilor religioşi. Imediat ce au făcut ceva despre care ştiu că este un lucru bun înaintea lui Dumnezeu, au tendinţa de a asuma realitatea acestui lucru pentru ei înşişi, de a şi-o însuşi. Tind să îşi distrugă virtuţile pretinzându-le a fi merite proprii şi înveşmântându-şi iluzia despre sine în valori care aparţin lui Dumnezeu. Cine poate scăpa de dorinţa secretă de a respira o atmosferă diferită de aceea a restului oamenilor? Cine poate face fapte bune fără să caute să guste în ele dulcea distincţie faţă de ceata comună a păcătoşilor acestei lumi?

O astfel de boală este şi mai periculoasă când reuşeşte să semene cu smerenia. Când un om mândru crede că este smerit, cazul său este fără speranţă. Iată deci un om care a făcut multe lucruri greu de acceptat pentru carnea lui. A trecut prin încercări dificile şi a muncit greu, şi prin harul lui Dumnezeu a ajuns să aibă o deprindere a forţei şi a sacrificiului de sine în care, în sfârşit, truda şi suferinţa au ajuns mai uşor de suportat. Conştiinţa lui are pace, ceea ce este un lucru rezonabil. Dar înainte să-şi poată da seama, pacea curată a unei voinţe unite cu Dumnezeu devine complezenţa unei voinţe care s-a ataşat de propria excelenţă.

Plăcerea din inima lui atunci când face acele lucruri dificile şi reuşeşte să le facă bine îi spune în taină: „Eşti un sfânt”. În acelaşi timp, ceilalţi par să-l recunoască drept diferit de ei înşişi. Îl admiră sau poate îl evită – dulce omagiu al păcătoşilor! Plăcerea se transformă într-un foc devorator. Căldura acelui foc seamănă mult cu dragostea de Dumnezeu. Este hrănită de aceleaşi virtuţi care au susţinut flacăra iubirii creştine. Omul arde în admiraţie faţă de sine şi se gândeşte: „Acesta este focul iubirii lui Dumnezeu”.

Crede că mândria lui este Duhul Sfânt. Această căldură dulce a plăcerii devine criteriul lucrării sale întregi. Delectarea pe care o trăieşte în acte ce il fac admirabil în proprii lui ochi îl îndeamnă să postească sau să se roage sau să se ascundă în solitudine sau să scrie multe cărţi sau să construiască biserici şi spitale sau să întemeieze o mie de organizaţii. Iar când obţine ceea ce doreşte, crede că acest sentiment de satisfacţie este atingerea Duhului Sfânt. Iar vocea secretă a plăcerii cântă în inima lui: „Non sum sicut ceteri homines” (Nu sunt precum ceilalţi oameni).

Odată ce a pornit pe acest drum, nu există limită pentru răul spre care l-ar putea împinge o asemenea auto-suficienţă, în numele lui Dumnezeu, al iubirii Lui şi spre slava Lui. Omul este atât de mulţumit de sine încât nu nu mai poate tolera sfatul cuiva – sau ordinele unui superior. Atunci când cineva se opune dorinţelor lui îşi va retrage mâna cu umilinţă, părând să accepte penrtu moment starea de fapt, dar în inima sa va spune: „Sunt persecutat de oamenii obişnuiţi, ei sunt incapabili de a înţelege pe cineva condus de Duhul lui Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat întotdeauna cu sfinţii…” Cum a devenit martir, este de zece ori mai încăpăţânat decât înainte. Este teribil când o astfel de persoană ajunge la ideea că este profet sau mesager al lui Dumnezeu sau un om cu misiunea de a reforma lumea… El va fi capabil să distrugă religia şi să facă numele lui Dumnezeu odios în ochii umanităţii.

… Trebuie să-mi caut cumva identitatea nu numai în Dumnezeu, ci şi în ceilalţi oameni. Nu voi putea să mă găsesc dacă mă izolez de restul omenirii ca şi când aş fi un alt fel de fiinţă.

Thomas Merton, „Noi seminţe ale contemplării”, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, pag. 49-52 (comandă aici)