Diavolul are un întreg sistem teologic şi filosofic prin care va explica oricui stă să-l asculte că oamenii sunt răi, că Dumnezeu însuşi a creat răul şi că el este cel care doreşte ca oamenii să îl îndure. După spusele diavolului, Dumnezeu se bucură de suferinţa fiinţelor umane şi, de fapt, întregul univers este plin de nefericire fiindcă aşa a voit şi a plănuit Domnul.

Într-adevăr, spune acest sistem teologic, lui Dumnezeu Tatăl i-a făcut plăcere să îl predea pe Fiul său ucigaşilor lui, iar Dumnezeu Fiul a venit pe pământ fiindcă voia să fie pedepsit de către Tatăl. Amândoi împreună caută numai să persecute şi să lovească pe cei credincioşi. De fapt, atunci când a creat lumea, Dumnezeu ştia cu siguranţă că omul va păcătui inevitabil şi a fost aproape ca şi când lumea ar fi fost creată pentru ca omul să poată păcătui şi pentru ca Dumnezeu să aibă ocazia să-şi manifeste dreptatea. Astfel, conform versiunii diavolului, primul lucru creat a fost în realitate iadul, de parcă tot restul ar fi apărut, într-un fel, în beneficiul iadului. Aşadar, viaţa devoţională a celor care sunt „credincioşi” unei astfel de teologii constă mai ales într-o obsesie a răului. Ca şi cum n-ar exista deja destule rele în lume, asemenea oameni multiplică interdicţiile şi fac reguli noi, înconjurând totul cu sârmă ghimpată, aşa încât fiinţa omenească să nu poată scăpa răului şi pedepsei. Căci el ar face să sângereze de dimineaţă până noaptea şi nici chiar cu atâta sânge nu ar fi posibilă răscumpărarea păcatului! Crucea, deci, nu mai este un semn al milei (căci mila nu are loc în asemenea teologie) , ci este dovada că legea şi dreptatea au triumfat absolut, ca şi când Cristos ar fi spus: nu am venit să distrug legea, ci să fiu distrus de ea”.

După diavol, aceasta este singura modalitate prin care legea ar fi într-adevăr „împlinită”. Nu dragostea, ci pedeapsa este împlinirea legii. Legea trebuie să devoreze totul, chiar şi pe Dumnezeu. Aceasta este teologia răzbunării, a pedepsei şi a urii. Cel care urmează o astfel de dogmă trebuie să se bucure de pedeapsă. S-ar putea ca el însuşi să scape „colaborând” cu Legea şi Legiuitorul. Dar trebuie să aibă grijă ca niciunul dintre ceilalţi să nu poată evita suferinţa. El trebuie să îşi ocupe mintea cu pedepsirea lor, prezentă şi viitoare. Legea trebuie să triumfe. Trebuie să nu existe nicio milă.

Acesta este semnul distinctiv al teologiei iadului, căci în iad există orice în afară de milă. Iată de ce Dumnezeu este absent din iad: manifestarea prezenţei Lui este mila.

Teologia diavolului este pentru aceia care, dintr-un motiv sau altul, fie pentru că sunt perfecţi, fie pentru că au ajuns la vreun acord cu legea, nu mai au nevoie de milă. De ei (o, sumbră bucurie!) Dumnezeu este mulţumit. Şi diavolul este mulţumit. Ce realizare, nu-i aşa, să multumeşti pe toată lumea!

Oamenii care ascultă genul acesta de declaraţii, care le asimilează şi se bucură de ele, dezvoltă o noţiune că viaţa spirituală este un fel de hipnoză a răului. Conceptele de păcat, suferinţă, damnare, pedeapsă, dreptatea lui Dumnezeu, răsplată, sfârşitul lumii şi aşa mai departe exprimă lucruri la gândul cărora ei pot plescăi din limbă cu nespusă plăcere.

Poate se întâmplă aşa pentru că resimt o linişte adâncă, subconştientă, la gândul că mulţi alţi oameni vor cădea în iadul de care ei personal pot scăpa. Şi de unde ştiu că vor scăpa? N-ar putea da un răspuns explicit, decât poate faptul că simt un fel de uşurare la ideea că toată această pedepsire este pregătită, practic, pentru toată lumea în afară de ei. Acest sentiment de automulţumire este ceea ce ei numesc credinţă şi constituie un fel de credinţă că ei sunt mântuiţi.

Diavolul îşi face mulţi discipoli predicând împotriva păcatului. Îi convinge de marele rău din păcat, induce o criză de vinovăţie prin care „Dumnezeu este satisfăcut” şi după aceea îi lasă să îşi petreacă restul vieţii meditând la intensa păcătoşenie şi evidentă reprobare a celorlalţi oameni.

Teologia morală a diavolului începe cu principiul „plăcerea este păcat” apoi prezintă lucrurile invers: „orice păcat este o plăcere”.

După aceea subliniază că plăcerea este practic inevitabilă şi că avem tendinţa naturală de a face lucruri care ne plac, de unde deducem că toate tendinţele noastre naturale sunt rele şi chiar natura noastră în sine este rea. Ne conduce astfel la concluzia că nimeni nu poate evita păcatul de vreme ce plăcerea ne este, prin natură, imposibil de evitat. Apoi, ca să ne asigure că nimeni nu va încerca să evite păcatul sau să fugă de el, adaugă că orice este inevitabil nu poate constitui, de fapt, un păcat. Astfel, întreaga concepţie a păcatului este azvârlită pe fereastră ca irelevantă, iar oamenii decid că nu le rămâne decât să trăiască pentru plăcere şi, în modul acesta, plăcerile care erau bune prin natură devin rele printr-un fel de anatemizare. Vieţi întregi sunt irosite în nefericire şi păcat.

Uneori se întâmplă că oamenii care predică cel mai vehement despre rău şi despre pedeapsă aşa încât par să nu se gândească la nimic altceva decât la păcat, îi urăsc, în realitate inconştient pe semenii lor. Ei cred că lumea nu îi apreciază, iar acesta este felul lor de a regla conturile. Diavolul nu se teme să propovăduiască voinţa lui Dumnezeu, cu condiţia să o poată face în felul lui. Argumentul lui se prezintă până la urmă sub forma: „Domnul vrea să faci Binele dar tu ai un simţ al direcţiei care îţi spune, printr-o pâlpâire caldă de plăcere, ce anume este bine. Aşadar, dacă alţii încearcă să se amestece ca să te oblige să faci ceva ce nu produce acest confortabil sentiment de satisfacţie interioară, citează Scriptura, spune-i că trebuie să te supui lui Dumnezeu, iar nu celorlalţi oameni, apoi mergi înainte şi împlineşte-ţi voia, fă lucrurile care trezesc în tine acea pâlpâire caldă şi lucitoare”.

Teologia diavolului nu este, de fapt, teologie, ci magie. „Credinţa” într-o astfel de teologie nu este acceptarea unui Dumnezeu care se revelează pe sine drept milostivire. Este o „forţă” psihologică subiectivă, care violentează, într-un fel, realitatea, pentru a o schimba în conformitate cu capriciile proprii. Credinţa este o dorinţă superficientă: o artă care provine dintr-o misterios-dinamică forţă a voinţei, generată de „convingeri profunde”. În virtutea acestei energii minunate, omul poate exercita o forţă persuasivă chiar asupra lui Dumnezeu însuşi şi îi poate influenţa voinţa. Prin această nouă, uimitoare forţă sufletească dinamică a credinţei (pe care orice şarlatan o poate dezvolta în tine, în schimbul unei sume corespunzătoare) îl poţi transforma pe Dumnezeu într-un mijloc de realizare a scopurilor tale. Noi devenim nişte vraci civilizaţi, iar Dumnezeu devine servitorul nostru. Deşi El este teribil la rândul său, ne respectă vrăjitoria. El permite să fie îmblânzit de ea. El ne va aprecia dinamismul şi ne va răsplăti cu succes în orice încercăm. Vom deveni populari pentru că avem „credinţă”. Afacerile ne vor înflori în întreaga lume şi vom putea câştiga bani de la oricine şi de la orice sub soare, din cauza vieţii fermecate pe care o ducem. Avem credinţă.

Dar există o dialectică subtilă şi aici, credinţa face totul, ni se spune, aşa că închidem ochii şi ne încordăm puţin, ca să generăm „forţă sufletească”. Credem. Credem. Nu se întâmplă nimic. Închidem iarăşi ochii şi generăm şi mai multă forţă sufletească. Diavolului îi place când generăm forţă sufletească. El ne ajută să generăm o grămadă de asemenea chestii. Mai că mustim de forţă sufletească. Dar nu se întâmplă nimic. Deci continuăm în acest mod până când devenim dezgustaţi de întreaga afacere. Obosim să generăm forţă sufletească. Ne săturăm de această credinţă care nu face nimic spre a schimba realitatea. Nu ne ia cu mâna anxietăţile şi luptele, ne lasă pradă nesiguranţei. Nu ne ridică responsabilităţile de pe umeri, magia ei nu este, la urma urmei, chiar atât de eficientă. Nu ne convinge cu adevărat că Dumnezeu este mulţumit de noi şi nici măcar că noi suntem mulţumiţi de noi înşine (deşi, în această privinţă, este adevărat, credinţa unora este adesea destul de eficientă).

Devenind dezgustaţi de credinţă şi, aşadar, de Dumnezeu, suntem acum pregătiţi pentru Mişcarea Masei Totalitare care ne va prinde în proces de redresare şi ne va face să apreciem războiul , cu persecutarea „raselor inferioare” sau a claselor inamice, sau, în general vorbind, cu pedepsirea activă a oricum este diferit de noi înşine.

O altă caracateristică a teologiei morale a diavolului este exagerarea tuturor distincţiilor între una şi alta, bine şi rău, corect şi greşit. Aceste distincţii devin separări ireductibile. Nu mai există nicio noţiune cum că s-ar putea să fim cu toţii mai mult sau mai puţin vinovaţi, că s-ar putea aştepta de la noi să luăm pe umerii noştri greşelile celorlaţi prin iertare, acceptare, înţelegere răbdătoare şi iubire şi astfel să ne ajutăm unii pe alţii să găsim adevărul. Dimpotrivă, în teologia diavolului lucrul de căpetenie este să ai absolută dreptate şi să demonstrezi că tot restul lumii se înşeală cu desăvârşire. Ceea ce nu susţine tocmai pacea şi unitatea dintre oameni, fiindcă înseamnă că fiecare vrea să aibă perfectă dreptate el însuşi sau să se alieze cu altcineva care are perfectă dreptate. Iar pentru a proba dreptatea, va trebui să pedepsească şi să elimine pe toţi cei care greşesc. Iar cei care greşesc la rândul lor, convinşi de fapt că ei au dreptate… etc, etc…

În final, aşa cum este de aşteptat, teologia morală a diavolului acordă o importanţă cu totul neobişnuită chiar diavolului. Într-adevăr, se descoperă destul de curând că el este chiar centrul întregului sistem. Că el este în spatele tuturor lucrurilor. Că el mişcă toţi oamenii şi toate lucrurile din lume în afară de noi înşine şi că intenţionează să ne prindă şi pe noi. Şi are toate şansele să o facă fiindcă, după cum se pare, puterea lui este egală cu cea a lui Dumnezeu, sau poate chiar superioară ei.

Cu un cuvânt, teologia diavolului susţine pur şi simplu că diavolul este Dumnezeu.  

Thomas Merton, „Noi seminţe ale contemplării”, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, pag. 87-92 (comandă aici)