„Domnul te iubeşte”: o simplă propoziţie, un adevăr profund, un adevăr care se cere a fi simţit, crezut, înfăptuit, pentru că altfel nu va putea să rămână adevăr, ci se va transforma într-o caricatură.

Cuprinşi de teama angajamentului sincer, a exigenţelor ce decurg din acest adevăr sau cine ştie din ce alte motive, ne întâlnim adesea cu persoane, care mult prea lesne ne pun în faţa această sintagmă, dar care prin atitudine si prezenţă, îi aduc o nefericită completare, „Domnul te iubeşte, eu nu”. Acest „eu nu”, atât de subtil inserat în afirmaţie, pare a nu fi sesizat la prima vedere, numai că urechea fin acordată a inimii aude şi cuvinte nevocalizate.

Domnul ne iubeşte cu adevărat şi misterul iubirii lui e depănat o viaţă întreagă, pentru a căpăta o formă bine definită şi personalizată, iubirea lui căpătând sens şi prin manifestarea iubirii aproapelui. Iubirea lui e o iubire ce nu se mulţumeşte să trăiască din sloganuri, cere însoţitoare, iar aceasta nu poate fi decât iubirea mea, a bunei intenţii, a încercării stângace de a fi prezent în mod real în viaţa ta, a faptului că am simţit Iubirea Lui şi iubirea altui semen.

În faţa suferinţei îngrozitoare, în faţa nedreptăţilor umane, în faţa tuturor micilor şi marilor evenimente ce ne înspăimântă, ne revoltă, ne aduc la disperare, caricaturizările nu poate face niciun bine, din contră. Omul, o istorie, un buchet de haruri descoperite sau nu, un călător ale cărui neputinţe le putem doar bănui, merită infinit mai mult decât un o simplă lozincă. În faţa unui astfel de mister adevărul transformat în slogan, nu face decât să ofenseze iubirea Domnului şi sufletul aproapelui. Un gest simplu şi sincer, o sfântă tăcere uneori sunt căi mult mai sigure prin care Iubirea reală a lui Dumnezeu  împletită cu iubirea noastră îl poate atinge pe aproapele nostru.