1, 2

Rugăciunea este o chestiune de bunăvoinţă, o artă ce se vrea exersată şi încercată. Se poate învăţa modul în care trebuie să te concentrezi înainte de rugăciune, să-ţi găseşti liniştea interioară şi să reflectezi la ceea ce vrei să faci: să-ţi înalţi sufletul la Dumnezeu. Poţi învăţa să vorbeşti cu Dumnezeu fără formule de rugăciune, despre necazul, viaţa ta, chiar şi despre aversiunea ta ascunsă; despre datorii, despre oameni dragi, despre dispoziţia proprie, despre lume şi problemele ei, despre cei adormiţi, despre El însuşi. Despre faptul că este atât de mare şi atât de îndepărtat, de neînţeles şi totuşi atât de minunat, că El este adevărul, iar noi suntem minciuna, El iubirea, iar noi dorinţa, El viaţa, iar noi moartea, El împlinirea, iar noi dorinţa. Putem învăţa să ne aşezăm trupul într-o poziţie relaxată, să ne găsim liniştea interioară, ă ne calmăm gândurile şi dispoziţiile indiscrete ale vieţii de zi cu zi, astfel încât să ne ascultăm sufletul.

Putem învăţa să sfinţim prin rugăciune clipele inerte ale vieţii de zi cu zi, în care nu putem face nimic, nevoiţi să aşteptăm. Putem învăţa să ne amintim de Dumnezeu prin necazurile şi micile bucurii ale zilei.

(Karl Rahner, Gânduri despre credinţă, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2010, pag. 57-58)