În urmă cu ceva vreme, invitat fiind la întâlnirea unui grup creştin ce se străduieşte să trăiască şi să-şi înţeleagă chemarea conform carismei franciscane, am trăit un moment plin de semnificaţie prin perspectiva oferită în simplitatea lui şi consecinţele ce au decurs.
Locul de desfăşurare a întâlnirii se afla, la acea vreme, într-unul din cartierele oraşului cu faimă rea, fapt care îmi producea neplăcere şi disconfort doar la gândul că va trebui să merg până acolo. Ajuns la destinaţie, m-am decis în mod spontan să-i dezvălui preotului care se ocupa de respectivul grup, un frate franciscan, neplăcerea pe care mi-o producea doar gândul că trebuia să merg în respectivul cartier. Nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că răspunsul primit, în simplitatea şi sinceritatea lui, va putea schimba situaţia într-un asemenea mod! „Frate, asta-i Galileea noastră”, mi-a răspuns părintele. Şi de atunci am început să înţeleg.
Da, asta era Galileea mea, acel colţ de oraş, atât de diferit în comparaţie cu aşteptările mele fals perfecţioniste, cu imaginea unei vieţi spirituale trăite într-un laborator aseptic şi zăvorâtă ermetic în faţa realităţii. Galileea mea, tărâm în care desfrânatele, vameşii, fariseii sunt prezenţi şi sunt la fel ca atunci în vremea vieţii pământeşti a Mântuitorului, iar răutatea, nedreptatea şi mizeria de orice fel este prezentă, atât de prezentă că doare… şi, tot asemănător acelei Galilei, Cristos e prezent printre oameni. Apostolii şi ucenicii sunt şi ei prezenţi, răspândind vestea cea bună, o veste care nu e trâmbiţată la orice colţ de stradă, o veste care nu te forţează prin evidenţa ei să o crezi, ci se află într-un fel de anonimat dincolo de pereţii unei case sau de aspectul unui cartier, aşteptând să fie descoperită, o veste bună, purtată de câteva persoane de bunăvoinţă căutători ai adevărului, frumosului, speranţei, iubirii, fără ca vreo clipă să se considere că o deţin, ci că vestea cea bună îi deţine pe ei.
Da, acum cred că aceasta e Galileea mea, lumea mea, tărâmul meu de misiune sau locul în care îmi aştept misionarii spre a fi convertit, locul concret şi adesea definitoriu a tot ce înseamnă viaţa mea, în cele patru dimensiuni ale ei (fizică, psihică, socială şi spirituală). Acum ştiu că viaţa spirituală nu înseamnă împlinirea unor fantezii, ci redimensionarea prin atenţie, credinţă şi bunăvoinţă a realităţii personale la justa ei valoare.
Deus meus in te confido (Ps 25,2) 
„…o veste bună, purtată de câteva persoane de bunăvoinţă căutători ai adevărului, frumosului, speranţei, iubirii, fără ca vreo clipă să se considere că o deţin, ci că vestea cea bună îi deţine pe ei.”
Am citit cu bucurie acest gand despre „Galileea noastra”…foarte frumos si atat de adevarat!
Multumesc pentru aceasta postare.
Cu bucurie,
Marie
Vă mulţumesc pentru aprecieri,dar ele aparţin de drept fratelui şi persoanelor care m-au ajutat să primesc şi să privesc lucrurile în acest mod.
Gand , la gand cu bucurie . 🙂
Azi ,am descoperit in cartea „Cai de rugaciune” de Michel Quoist,urmatorul fragment,in ale carui cuvinte m-am regasit deplin,am regasit actiunile mele din ultimele zile,am regasit „Galileea noastra” interioara:
„Educatorii vor sa-i „formeze” pe cei care le sunt dati in grija.Crestinii devotati si generosi doresc sa „faca bine” celor care-i inconjoara.
Si unii si ceilalti se gandesc ca pot sa aduca din „exterior” ceea ce le lipseste si sa-i elibereze de ceea ce socotesc rau in ei.
Intentiile noastre bune sunt adesea orgolioase si indiscrete.Orgolioase pentru ca noi parem, in fata celorlalti care sunt saraci, bogatii care stiau si au.Indiscrete pentru ca celalalt este primul raspunzator de viata sa si nici o „constrangere” exterioara nu poate fi justificata.
Mai intai trebuie sa credem in celalalt, in viata pe care o traieste.Sa facem totul pentru a scoate in evidenta in ochii sai.
Sa-l ajutam sa se schimbe, mai degraba decat sa-si iroseasca timpul ca sa se corecteze, sa descoperim raul si sa incercam sa-l inlaturam.
Taranii intelepti spun ca iarba buna care creste sufoca maracinii.
Si mai ales, noi crestinii, trebuie sa ne gandim si sa ne gandim si sa credem cu toata puterea ca Domnul este in chipul celuilalt.
Trebuie sa-I cerem mai intai Lui sa actioneze.
Caci El este singurul MANTUITOR care poate distruge raul „din radacina” si sa faca sa creasca viata, VIATA Sa in viata noastra.
Dumnezeu sa ne binecuvanteze cu toate harurile Iubirii si Indurarii Sale!
Multumim Domnului pentru inspiratie ! Te asteptam peste 2 saptamani in Galileea ! 🙂
… ca de cand nu ne-am vazut, multa vreme a trecut !:)
Pace si Bine !
O postare foarte inspirată, care revelează, în câteva cuvinte, esența: locul mântuirii noastre este acolo unde am fost puși, așa cum spune autorul, în această „Galilee”, acesta este „tărâmul meu de misiune sau locul în care îmi aştept misionarii spre a fi convertit” (excepțional!). Să ne bucurăm, în Isus Cristos, de locul în care am fost puși, cu dublul privilegiu: de a putea fi apostoli sau de a beneficia, noi înșine, de apostolii trimiși de Isus să ne evanghelizeze, să ne re-evanghelizeze. Trăim, cu toții, permanent acest dublu statut. Oare cât și cum ne trăim acest statut, de evanghelizați și de evanghelizatori?