În urmă cu ceva vreme, invitat fiind la întâlnirea unui grup creştin ce se străduieşte să trăiască şi să-şi înţeleagă chemarea conform carismei franciscane, am trăit un moment plin de semnificaţie prin perspectiva oferită în simplitatea lui şi consecinţele ce au decurs.

Locul de desfăşurare a întâlnirii se afla, la acea vreme, într-unul din cartierele oraşului cu faimă rea, fapt care îmi producea neplăcere şi disconfort doar la gândul că va trebui să merg până acolo. Ajuns la destinaţie, m-am decis în mod spontan să-i dezvălui preotului care se ocupa de respectivul grup, un frate franciscan, neplăcerea pe care mi-o producea doar gândul că trebuia să merg în respectivul cartier. Nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că răspunsul primit, în simplitatea şi sinceritatea lui, va putea schimba situaţia într-un asemenea mod! „Frate, asta-i Galileea noastră”, mi-a răspuns părintele. Şi de atunci am început să înţeleg.

Da, asta era Galileea mea, acel colţ de oraş, atât de diferit în comparaţie cu aşteptările mele fals perfecţioniste, cu imaginea unei vieţi spirituale trăite într-un laborator aseptic şi zăvorâtă ermetic în faţa realităţii. Galileea mea, tărâm în care desfrânatele, vameşii, fariseii sunt prezenţi şi sunt la fel ca atunci în vremea vieţii pământeşti a Mântuitorului, iar răutatea, nedreptatea şi mizeria de orice fel este prezentă, atât de prezentă că doare… şi, tot asemănător acelei Galilei, Cristos e prezent printre oameni. Apostolii şi ucenicii sunt şi ei prezenţi, răspândind vestea cea bună, o veste care nu e trâmbiţată la orice colţ de stradă, o veste care nu te forţează prin evidenţa ei să o crezi, ci se află într-un fel de anonimat dincolo de pereţii unei case sau de aspectul unui cartier, aşteptând să fie descoperită, o veste bună, purtată de câteva persoane de bunăvoinţă căutători ai adevărului, frumosului, speranţei, iubirii, fără ca vreo clipă să se considere că o deţin, ci că vestea cea bună îi deţine pe ei. 

Da, acum cred că aceasta e Galileea mea, lumea mea, tărâmul meu de misiune sau locul în care îmi aştept misionarii spre a fi convertit, locul concret şi adesea definitoriu a tot ce înseamnă viaţa mea, în cele patru dimensiuni ale ei (fizică, psihică, socială şi spirituală). Acum ştiu că viaţa spirituală nu înseamnă împlinirea unor fantezii, ci redimensionarea prin atenţie, credinţă şi bunăvoinţă a realităţii personale la justa ei valoare.   

Anunțuri