„Eu am văzut şi dau mărturie că el este Fiul lui Dumnezeu” (In 1,34): câtă fermitate în această afirmaţie a lui Ioan Botezătorul! E ca şi când pentru el (ca, dealtfel, pentru tot omul biblic)  a doua acţiune (mărturisirea)  decurge firesc şi obligatoriu din prima (vederea). Este la fel şi pentru noi? Dar, se poate obiecta, noi nu l-am văzut pe Mântuitor cu ochii noştri fizici, precum contemporanii săi. Sigur, dar nici mare parte din contemporanii săi nu ştiau (sau nu credeau) ceea ce vedeau cu ochii fizici. Iar vederea noastră lăuntrică, în credinţă, este chiar mai validă decât acest tip de vedere. Deci, dacă vedem, trecem şi la pasul firesc următor, mărturisirea? Şi dacă nu, ce valoare are vederea noastră, atâta vreme cât păstrăm comoara descoperită doar pentru noi? Nu cumva lipsa mărturisirii invalidează vederea?