Mulţi poeţi nu sunt poeţi din acelaşi motiv din care mulţi oameni religioşi nu ajung sfinţi: nu reuşesc să fie ei înşişi. Nu reuşesc a se convinge să devină exact poetul sau călugărul pe care Dumnezeu l-a dorit în ei. Nu se transformă în artistul sau omul cerut de toate circumstanţele vieţii lor individuale.

Îşi irosesc anii în eforturi zadarnice de a fi alt poet sau alt sfânt. Din motive absurde, sunt convinşi că au obligaţi de a deveni altcineva, care a murit acum două sute de ani şi care a trăit în circumstanţe complet străine de ale lor.

Îşi epuizează minţile şi trupurile într-o încercare fără speranţă de a avea experienţele altcuiva sau de a scrie poeziile altcuiva sau de a avea spiritualitatea altcuiva.

A călca pe urmele unei alte persoane poate fi semnul unui mare egoism. Oamenii se grăbesc să se înalţe imitând ce este popular – şi sunt prea leneşi să gândească ceva mai bun decât lucrurile deja consacrate.

Graba îi ruinează pe sfinţi, ca şi pe artişti. Ei doresc succes imediat şi se reped să îl obţină, aşa încât nu se mai ostenesc să fie ei înşişi. Iar când îi ameninţă nebunia, se apără afirmând că tocmai această grabă este, de fapt, o manifestare a integrităţii.

Se poate observa că la sfinţi smerenia perfectă şi integritatea perfectă coincid. Cele două se dovedesc a fi practic acelaşi lucru. Sfântul este altfel decât toţi ceilalţi tocmai prin faptul că este smerit. În ceea ce priveşte întâmplările vieţii, smerenia se poate foarte bine mulţumi cu tot ce satisface pe majoritatea oamenilor, dar asta nu înseamnă că esenţa ei constă în a fi întocmai ca toţi ceilalţi. Dimpotrivă, smerenia presupunesă fii exact persoana care eşti în faţa lui Dumnezeu şi, cum nu există doi oameni identici, dacă ai smerenia de fi tu însuţi vei fi ca nimeni altul din acest univers. Dar această individualitate nu se va afirma în mod necesar la suprafaţă, în viaţa de fiecare zi. Ea nu se va manifesta în aparenţe, opinii, gusturi sau moduri de a acţiona. Este ceva din adâncul sufletului.

Pentru omul cu adevărat smerit metodele şi obiceiurile normale ale oamenilor nu reprezintă un subiect de contradicţie. Sfinţii nu sunt contrariaţi de ceea ce mănâncă sau beau oamenii, de ceea ce ei îmbracă sau folosesc pentru a-şi împodobi pereţii caselor. A face din asemănarea sau neasemănarea cu ceilalţi în astfel de aspecte de aspecte o chestiune de viaţă şi de moarte ar însemna să-ţi umpli viaţa interioară de zgomot şi confuzie. Tratând toate acestea cu indiferenţă, omul smerit ia din lume tot ce îl poate ajuta să îl afle pe Dumnezeu şi lasă restul la o parte. Este astfel capabil să vadă limpede că tot ce îi este lui folositor poate să fie inutil pentru ceilalţi şi că lucrurile care îi ajută pe alţii să fie sfinţi pe el pot să-l distrugă. Din acest motiv smerenia aduce cu ea un profund rafinament al spiritul, pacea, tactul şi bunul simţ fără de care moralitatea şi sănătatea sufletească nu sunt posibile.

A insista să devii altul decât eşti de fapt nu înseamnă smerenie. Este ca şi când ai spune că ştii mai bine decât Dumnezeu cine eşti tu şi ce ar trebui să faci. Cum te poţi aştepta să duci până la capăt propria călătorie dacă eşti pe drum spre oraşul altei persoane? Cum te poţi aştepta să-ţi atinge perfecţiunea personală dacă duci viaţa altcuiva? Sfinţenia acelui om nu va fi niciodată sfinţenia ta; trebuie să ai smerenia de a descifra propria mântuire într-un întuneric în care eşti cu desăvârşire singur.

Astfel, este nevoie de smerenie eroică pentru a fi tu însuţi şi pentru a fi nimic altceva decât omul sau artistul care a vrut Dumnezeu să fii. Lumea te va face să crezi că sinceritatea ta este doar mândrie. Acesta este o ispită serioasă, fiindcă nu vei putea fi niciodată sigur dacă ai rămas credincios inimii tale sau construieşti doar un zid de apărare pentru personalitatea falsă pe care a creat-o pofta ta de glorie.

Dar cea mai mare smerenie se poate învăţa din chinul de a-ţi păstra echilibrul în această poziţie: de a rămâne tu însuţi fără a încerca să devii demonstrativ şi fără să începi a-ţi susţine eul fals împotriva eurilor false ale celorlalţi oameni.

Perfecţiunea nu este ceva care se poate obţine aşa cum ai cum ai cumpăra o pălărie – intrând într-un magazin ca să încerci câteva modele, apoi ieşind zece minute mai târziu, pe cap cu una care ţi se potriveşte. Dar uneori oamenii intră în mănăstiri cu această idee. Sunt nerăbdători să îşi însuşească primul sistem disponibil şi să îşi petreacă tot restul vieţii purtând pe cap aureola acestuia. Devorează la întâmplare cărţi despre evlavie fără să întrebe cât anume din ceea ce citesc li se potriveşte sau s-ar putea eventual aplica vieţii lor. Preocuparea lor principală este să achiziţioneze cât mai multe aspecte exterioare pioase şi să-şi decoreze persoana cu trăsăturile pe care atât de repede au ajuns să le asocieze perfecţiunii. Îşi petrec astfel viaţa în haine croite pe măsura altor oameni şi a altor situaţii.

Dacă sunt sârguincioşi în această muncă, deghizarea lor spirituală are şanse să fie extrem de admirată. Asemeni unor artişti de succes, ei devin comerciali; apoi nu mai rămân prea multe speranţe pentru ei. Sunt oameni cumsecade, da; dar nu îşi găsesc locul lor şi mare parte din energia lor bine intenţionată va fi pur şi simplu irosită. Ajung să fie mulţumiţi cu „marca” lor de sfinţenie şi cu perfecţiunea pe care a ţesut-o imaginaţia lor.

Este posibil ca o astfel de „sfinţenie” să fie doar un rod al flatării reciproce. „Perfecţiunea” omului sacru poate face pe cei din jurul lui să se simtă în siguranţă, confirmându-i în prejudecăţile lor şi făcându-i capabili să uite de cele ce lipsesc moralităţii lor comune. Îi face să simtă că „au dreptate”, că sunt pe drumul cel bun şi că Dumnezeu este „mulţumit” de modul lor de viaţă colectiv. Aşadar, nimic nu trebuie schimbat. În schimb, orice se opune acestei stări de fapt – greşeşte. Sanctitatea „sfântului” este prezentă pentru a justifica eliminarea completă a celor care se manifestă „profan” – adică a acelora care nu se conformează.

În literatură sau în artă este la fel. „Cei mai buni” poeţi sunt aceia care aceia care au succes într-o manieră ce ne flatează prejudecăţile obişnuite legate de atributele poeziei bune. Suntem foarte riguroşi în privinţa standardelor pe care ei le-au stabilit şi nici măcar nu vom lua în considerare un poet care scrie într-un alt mod, uşor diferit, a cărui expresie nu este tocmai aceeaşi. Nici măcar nu îl citim. Nu îndrăznim, căci dacă am fi prinşi că am făcut-o, am cădea în dizgraţie. Am fi excomunicaţi.

Este un soi inteligent de servilism insolent, o combinaţie aparte de ambiţie, încăpăţânare şi flexibilitate, o „a treia ureche”, acordată atent la cele mai subtile modulaţii ale clişeului la modă – dacă le ai pe toate acestea, poţi trece drept sfânt sau geniu, conformându-te opticii grupului corect. Vei fi înfierat într-un mod care îţi va face enormă plăcere, fiindcă învinovăţirile vor veni din partea unui grup din afară, de care, în principiu, este bine să fii atacat. S-ar putea să nu fii lăudat cu entuziasm nici măcar de prietenii tăi. Dar ei ştiu exact care este poziţia ta. Îţi acceptă în întregime standardele. Te apreciază. Eşti canonizat. Eşti întruchiparea auto-mulţumirii lor.

Unul din primele semne de sfinţenie poate fi acela că oamenii nu ştiu ce să creadă despre persoana respectivă; nu sunt siguri dacă au de-a face cu un nebun sau doar cu un individ foarte mândru; căci trebuie să fie vorba cel puţin despre mândrie atunci când eşti bântuit de un ideal individual pe care nu îl înţelege foarte bine nimeni în afară de Dumnezeu. Iar o astfel de persoană are dificultăţi inevitabile în aplica toate normele abstracte de perfecţiune la viaţa sa. Nu pare să-şi poată face existenţa conformă cu lucrurile scrise în cărţi.

Uneori situaţia este atât de dificilă încât nicio mănăstire nu vrea să-l primească pe respectivul personaj. Trebuie să fie eliminat, trimis înapoi în lume ca şi Benedict Joseph Labre, care a vrut să fie trapist şi cartuzian şi n-a reuşit nici una nici cealaltă. Până la urmă a ajuns vagabond şi şi-a sfârşit zilele pe o stradă din Roma. Şi totuşi singurul sfânt canonizat, venerat de întreaga biserică, ce a trăit ca un cistercian sau ca un cartuzian din Evul Mediu încoace, este sfântul Benedict Joseph Labre.                                                                                            

Thomas Merton, „Noi seminţe ale contemplării”, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, pag. 93-97 (comandă aici)

Anunțuri