Teoretic, ştim cu toţii că Isus a venit pentru păcătoşi, nu pentru cei drepţi, pentru cei bolnavi, nu pentru cei sănătoşi. Teoretic, scopul vieţii noastre de creştini este de a fi ucenici adevăraţi, de a-l urma pe Domnul, de a-l imita. Teoretic, zic, toate astea sună foarte corect. Practic însă, cât de departe suntem în stare să mergem? Fix până acolo unde ne îngăduie puţina iubire pe care o avem să fim asemenea lui, cel pe care fariseii îl acuză azi că „mănâncă împreună cu vameşii şi păcătoşii” (Mc 2,16)… Cristos a înţeles perfect sensul şi potenţialitatea aspectului de comuniune, de convivialitate, de socializare presupus de luarea mesei împreună cu cei neasemenea lui, folosindu-se de acest prilej pentru a dărui hrană spirituală celor adunaţi acolo în căutarea pâinii materiale. Dar noi, pretinşii ucenici ai Domnului, noi de câte ori, în numele pretinsei noastre evlavii, nu am refuzat să ne aşezăm la masă alături de cei care dau scandal, păcătuiesc public, reprezintă, într-un cuvânt tot ce ne repugnă, ne este străin, ne oripilează pioşenia noastră etalată cu emfază? Domnul e, ca întotdeauna, extrem de generos: ne scoate mereu în cale suficienţi vameşi şi păcătoşi cu care ne îndeamnă să ne oprim pentru a mânca şi a le oferi, în numele Lui, hrana spirituală. Este alegerea noastră dacă ne aşezăm la masă împreună cu ei, cu iubire şi toleranţă asemenea Învăţătorului, ori rămânem pe margine, arătând acuzator cu degetul, asemenea fariseilor. Iar când facem această alegere, poate că n-ar strica să avem în vedere momentele (atât de multe!) în care am fost, la rândul nostru, vameşi şi păcătoşi.