Vindecarea de către Cristos a paralizatului din Cafarnaum prilejuieşte următoarea reacţie a mulţimii: „Toţi erau uluiţi şi-l preamăreau pe Dumnezeu” (Mc 2,12). Pentru aceşti oameni Isus e un simplu om, sărman asemenea lor, dar care, e limpede, are oarecari puteri neobişnuite. De aceea, neavând conştiinţa dumnezeirii sale (şi cum ar putea fi acest biet tâmplar vreun trimis al cerului?), ei îi aplică ceea ce Isus însuşi sfătuieşte în predica de pe munte: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru din ceruri” (Mt 5.16). Iată ce fac oamenii din Cafarnaum: văd faptele bune (minunile) lui Isus şi îl preamăresc pe Tatăl lui, necunoscând încă misterul enunţat de Cristos în Evanghelia lui Ioan: „Eu şi Tatăl una suntem” (In 10, 30). Dar noi? Vedem noi faptele lui Isus, lucrarea lui în viaţa noastră? Îl preamărim pentru asta?