1

Cruce a vieţii zilnice – singura pe care egoismul nostru poate muri, căci el se cere crucificat în mod discret, iar murind va deveni începutul iubirii noastre. Iar dacă totul în viaţă va fi sortit unei asemenea morţi, va deveni totul un început al iubirii. Atunci, viaţa de zi cu zi va emana iubire, dorinţă, fidelitate, credinţă, dispoziţie, dăruire lui Dumnezeu; va deveni o tăcută rugăciune! Altfel, rămâne ca mai înainte: greoaie, lipsită de conţinut, mediocră, discretă. Însă, ea trebuie să rămână ca mai sus. Doar astfel va putea sluji iubirii lui Dumnezeu, pentru că doar aşa ne va lipsi El pe noi de noi înşine.

Însă, dacă vom permite, prin monotonia zilnică, să fim lipsiţi de noi înşine, de nostalgia, de dorinţa de autoafirmare, de încăpăţânarea, de închiderea în noi înşine, aceasta însemnând că dacă în amărăciune nu devenim abătuţi, în viata obişnuită nu devenim obişnuiţi, în banalitate nu devenim banali, în dezamăgire nu devenim dezamăgiţi, dacă ne lăsăm educaţi de viaţa cotidiană spre bunăvoinţă, răbdare, pace şi înţelegere, indulgenţă şi bunătate, spre a ierta şi a îndura, spre fidelitatea altruistă, atunci viaţa de zi cu zi nu mai este banală, va deveni ea însăşi rugăciune.

Poate clipele hotărâtoare nu apar decât în viaţa de zi cu zi. Pot să le trec cu vederea: răbdarea ce făcea pentru cei din jurul meu viaţa puţin mai suportabilă; pretextul omis; acceptarea unui reproş venit din partea altuia (şi, Doamne, cât este de greu când este vorba de lucruri care îmi ating amorul propriu); a uita o nedreptate ce mi s-a făcut, fără a permite prin plângere, mânie, amărăciune şi răzbunare, ca acest rău să se perpetueze; fidelitatea în rugăciune ce nu va fi răsplătită prin „mângâiere” sau printr-o „trăire religioasă”; încercarea de a-i iubi pe aceia care mă supără şi nu doar de a-i suporta cu o mânie disimulată, bineînţeles provenită din egoism; toleranţa, prin care intoleranţei altuia i se răspunde cu aceeaşi monedă, plângerea acceptată; a te abţine de la lauda de sine şi multe alte lucruri, care ar fi bune dacă le-am exersa mereu.

Ar trebui, într-adevăr, să încercăm o dată, lucrurile de la sine înţelese ale vieţii de zi cu zi. Atunci ele s-ar transforma în nişte lucruri înspăimântătoare. Ar putea aproape să ne omoare dacă nu sunt utilizate cu înţelepciune, şi anume în doze homeopatice.

Acolo unde nu mai suntem răsplătiţi prin nimic,  adică prin nimic comunicabil, nici în afară, ncii în interior, acest „nimic” este, de fapt, prezenţa lui Dumnezeu, iar pierderea limitată este, în fapt, câştigul infinit, pe care îl putem aprecia doar comparat cu această pierdere. „Plătim” în viaţă cu noi înşine. Şi doar cu acest preţ putem să-l păstrăm pe Dumnezeu.

Această mistică a vieţii zilnice înseamnă har. Har pe deplin. Dar aceasta nu presupune a nu avea altceva de făcut decât încercarea nelegiuită de a aştepta până când harul lui Dumnezeu nea-r constrânge împotriva voinţei. El „constrânge” prin faptul că dăruieşte bunăvoinţa, iar această bunăvoinţă reprezintă pentru noi marea, sincera străduinţă a omului însuşi. Aceasta trebuie însă bine utilizată, învăţând să prinzi gustul veşniciei în timp, prin exersarea misticii cotidiene.

(Karl Rahner, Gânduri despre credinţă, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2010, pag. 40-41. 43-44)

Anunțuri