Evanghelia ne spune despre cei cincii mii de bărbaţi care beneficiază de înmulţirea pâinilor că „au mâncat toţi şi s-au săturat” (Mc 6,42). Prefigurarea Euharistiei pe care această pericopă o conţine ridică o întrebare firească: există situaţii în care Pâinea cea spre fiinţă nu ne satură? Probabil că răspunsul solicită o analiză drastică a Împărtăşaniilor noastre. Euharistia poartă în ea potenţialul săturării desăvârşite. Doar că noi nu ştim, nu putem, nu ne străduim suficient să o primim în asemenea chip în care această potenţialitate să lucreze în noi nestingherită. Când nu ne săturăm? În primul rând, când ne împărtăşim sacrileg. S-ar putea crede că lucrul acesta se întâmplă rar printre creştinii practicanţi, însă, din nefericire, lucrurile nu stau tocmai aşa. Apoi, ne împărtăşim fără a ne sătura când o facem din rutină, fără exerciţiul unei frecvente analize a cugetului, fără a aprinde în noi focul iubirii, fără a ne rupe total de cele exterioare pentru a fi, în acea jumătate de oră cât durează Liturghia, numai şi numai cu El. Nu ne săturăm când nu ştim să scoatem Împărtăşania noastră în lume, să îl mărturisim pe Isus dincolo de zidurile Bisericii, ca si cum ospăţul nostru a fost unul privat, rezervat unei elite. Nesăturarea (care nu e consecinţă a inconsistenţei hranei, ci a inconsecvenţei celui care se hrăneşte) conduce la anemie şi, în cazuri grave, la moarte spirituală. Oare de ce, de bunăvoie, alegem să murim de foame, vorba zicalei, cu pâinea în mână?

Anunțuri