„Mare mulţime de oameni mergea după el” (Mt 4,25), ne spune evanghelia de azi. Încerc să contemplu această mulţime cu instrumentele ignaţiene şi îi văd pe aceşti dezmoşteniţi ai sorţii, „incomozii” cetăţii Cafarnaum (cerşetori, leproşi, răufăcători, prostituate), amestecaţi cu oamenii drepţi şi simpli ai credinţei. Aud tumultul din jurul Domnului, care se amplifică pe măsură ce el înaintează şi alte zeci de suflete se adaugă mulţimii: care mai de care strigă, se luptă să se facă auzit în felul său, invocă puterea lui Isus asupra persoanei sale. E un soi de Liturghie itinerantă, care se desfăşoară în arşiţa Galileii şi a cărei tămâie e înlocuită de izul acestei mulţimi nevoiaşe, izul zdrenţelor, al sărăciei crunte, al sudorii amestecate cu praful deşertului. Creştinii practicanţi trăiesc adesea cu iluzia că izolarea de cei neasemenea lor le oferă un confort fizic şi spiritual legitim: în biserică evităm să ne aşezăm lângă oameni ai străzii, căci iritaţia pe care ne-ar putea-o produce mirosul ne-ar tulbura cu siguranţă concentrarea la meditaţie; urechile ne sunt deranjate de rugăciunile prea sonore ale celorlalţi; ne scandalizează orice foşgăială, frecuş, orice inconvenient produs de copiii care nu-şi găsesc locul ori de altcineva care nu îşi manifestă evlavia în parametri consideraţi de noi acceptabili. Mă îndoiesc că asemenea dileme existau în mulţimea care îl urma pe Isus. Cum spunea cândva un preot unei persoane care tocmai asistase la Liturghia celebrată de el şi era tulburată de ‚nepotolirea” unor copii zvăpăiaţi, care desacralizaseră întregul moment prin zgomotele şi agitaţia lor: „Acestea sunt făcute pentru a ne lumina că nu suntem chemaţi să ne construim viaţa spirituală într-o lume aseptică”. Avem şi noi, propriile uliţe ale Cafarnaumului şi propria Liturghie itinerantă, propria mulţime din care facem parte. Ştim să trăim această realitate ca har, şi nu ca şi corvoadă?

Anunțuri