Primii ucenici îl întreabă astăzi pe Isus unde locuieşte, iar el le lansează o invitaţie care rămâne universal valabilă pentru toţi ucenicii dintotdeauna: „Veniţi şi vedeţi” (In 1,39). Şi pe mine, şi pe tine, Cristos ne interpelează, tulburător, cu această chemare: veniţi… vedeţi… Aceasta nu e altceva decât o chemare la descoperirea propriei fiinţe, dezgolită de sine, de prejudecăţile despre sine, despre ceilalţi şi despre Dumnezeu, pentru a dobândi libertatea de a „veni” într-un loc nebănuit şi a „vedea” cu nişte ochi pe care nu ştiam că-i avem acea locuinţă a Domnului care se află în cel mai greu accesibil şi mai îndepărtat loc pe care ni-l putem închipui: propria noastră inimă. „Vino” în tine şi „vezi”-mă pe mine în propria ta inimă, aceasta este, esenţialmente, chemarea Domnului… Cum e cu putinţă aceasta? O inimă împietrită în paradigme evlavioase se sufocă pe sine în încrengătura de roluri pe care le joacă; o inimă curată îl face transparent pe Cristos ei înşişi şi, prin transparenţă şi simplitate, îl dăruieşte inimilor celorlalţi.