Nu putem să ne rugăm mereu în mod explicit, nu putem să evadăm din cotidian; l-am lua cu noi oriunde am merge, fiindcă viaţa noastră de zi cu zi suntem noi înşine: inima noastră, spiritul nostru obosit şi puţina iubire care transformă chiar şi ceea ce este măreţ în ceva mărunt sau banal. Iată şi motivul pentru care drumul nu poate duce decât prin miezul vieţii obişnuite cu suferinţa şi obligaţiile sale; de aceea, din viaţa de zi cu zi nu e poate evada; ea poate fi doar biruită, dacă nu vom da înapoi şi ne vom lăsa transformaţi. Dumnezeu trebuie, aşadar, căutat şi găsit în lume, fiecare zi trebuie să devină ziua Domnului, ieşirea din lume să fie intrarea în împărăţia sa, fiecare zi să fie ziua întoarcerii. Trebuie să ne rugăm pentru fiecare zi.

Dar cum se poate întâmpla aceasta? Cum devine viaţa de zi cu zi rugăciune? Prin altruism şi iubire. Dacă am fi elevi supuşi şi înţelepţi, nu ar exista pentru omul interiorizat şi religios un pedagog mai bun decât viaţa de zi cu zi! Orele lungi, egale, monotonia obligaţiilor, munca pe care o considerăm firească, truda îndelungată şi amară pentru care nu primim mulţumire, epuizarea şi faptul că îmbătrânim, dezamăgirile şi eşecurile, divergenţele şi lipsa de înţelegere, dorinţele neîmplinite, micile umilinţe, micile neplăceri ale trupului, asprimea vremii, neajunsurile convieţuirii, acestea şi alte mii de lucruri ce umplu viaţa cotidiană ar putea să-l liniştească pe om, făcându-l altruist, în cazul în care ar consimţi la această pedagogie umană şi totuşi divină.

(Karl Rahner, Gânduri despre credinţă, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2010, pag. 38-39).