„Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii” (In 1,29). Mi se pare că felul în care-l conştientizăm pe Cristos prin prisma imaginii pe care ne-o propune azi Sf. Ioan Botezătorul este atât de sărac, încât riscăm să pierdem cu desăvârşire esenţialul fiinţei divine a lui Cristos, opacizând-o cu imaginile noastre pietiste şi dulcege. Cât de mult, dar mai ales cât de corect relaţionăm cu Domnul în calitatea aceasta de „ridicător al păcatelor” noastre, ale tuturor? Câtă valoare interioară are mărturisirea noastră sacramentală şi cât e rutină ori obligaţie pioasă? Cât e căinţă şi cât e vinovăţie în cele de care ne acuzăm în Spovadă? Cât e metanoia şi cât e alienare în drumul nostru spiritual? Cât e solitudine autentică şi vie cu Domnul şi cât e propria noastră însingurare egocentrică à la Sartre? Cristos Mielul ridică păcatele iertându-le. Cât de bine ştim să primim iertarea lui şi să-i îngăduim inimii noastre să se bucure realmente că a primit-o?

Anunțuri