Există, în credinţa creştină, o străveche tradiţie a tăcerii. Este calea isihiei. Cuvântul înseamnă tocmai „linişte, tăcere”.  Şi această tradiţie este încă extrem de puternică. 

Calea tăcerii se bazează pe însuşi exemplul lui Cristos. Înainte de a-şi începe slujirea, Isus a mers în pustiu. A mers într-un loc de linişte profundă pentru a pregăti lucrarea sa supremă. S-a dus într-un loc de linişte copleşitoare pentru a asculta cuvântul interior. S-a dus în acel loc în care oamenii din vremea sa credeau că sălăşluiesc demonii pentru a putea să se lupte cu ei şi pentru a aduce pacea şi mântuirea lumii întregi.

Această cale a tăcerii a dat naştere întregii tradiţii monastice şi contemplative a Bisericii creştine. Cei care doreau să-l urmeze pe Isus voiau să-i imite tăcerea înainte de a-i putea imita faptele. Aveau nevoie să-i înţeleagă tăcerea înainte de a-i putea rosti cuvintele. Aveau nevoie să cunoască această golire de sine a lui prin moarte înainte de a putea predica harul vieţii veşnice.

Însă calea aceasta nu este o evadare în fantezie. În realitate, este calea către cea mai mare înfruntare posibilă; înfruntarea diavolului care vieţuieşte în orice inimă egoistă. În acelaşi fel în care Isus a trebuit să înfrunte demonii pustiului Palestinei, tot astfel călugării din vechime şi toţi cei care i-au urmat au trebuit să înfrunte aceşti demoni cu propriul lor suflet.

Singurătatea şi tăcerea constituie alternative miraculoase la zgomotul şi haosul lumii moderne. Dar oricine petrece mai mult de câteva ceasuri ori zile în mijlocul acestui haos ştie ca procesul renaşterii din această moarte pentru sine nu are loc decât după multă luptă. Doar atunci cunoaştem bucuriile copilului renăscut din Duhul lui Dumnezeu.

Putem folosi parabola iazului. De obicei, apele sunt agitate de vânturile lumii. Aceasta tulbură apele până ce ele devin mâloase şi opace. Acolo unde ele puteau reflecta odinioară o imagine a lui Dumnezeu şi a minunatei sale creaţii, asemenea unei oglinzi de mare fineţe, acum ele nu mai pot reflecta desăvârşit nicio imagine. Tot ce rămâne este o distorsiune a imaginii originale. Numai când apele se liniştesc vreme mai îndelungată devin molcome şi netulburate. Atunci putem vedea ce e în adâncul sufletului nostru. Apoi putem reflecta întreaga viaţă din jurul nostru şi însuşi chipul lui Dumnezeu. Iată motivul pentru care lui Isus i-au trebuit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi de post şi rugăciune în deşertul Iudeii. Iată de ce le trebuie o viaţă călugărilor cei mai dedicaţi. Iată de ce nouă ne trebuie ani la rând.

Dar acesta nu-i sfârşitul. E doar începutul. Odată ce putem pătrunde adâncimile sufletului nostru, descoperim că acolo se alfă tot felul de mizerii adunate de-a lungul vieţii, după mulţi ani de false paradigme ori de simţiri, emoţii şi gânduri. Adâncul sufletului nostru a ajuns să fie o adunătură de tot felul de gunoaie. Toate acestea trebuie să fie acum înlăturate. Îndepărtarea mizeriei din sufletul nostru e un proces îndelungat. A fost nevoie de ani întregi pentru ca el să se adune. Va fi nevoie de ani întregi pentru a-l înlătura. De obicei, e nevoie de disciplină strictă şi de mult efort. Mai mult, acest efort tulbură din nou sufletul. Uneori pare că după ce începem procesul de renaştere, iadul se pogoară pa pământ. Şi, într-un anume fel, chiar se întâmplă asta. Toate lucrurile pe care le-am eliminat şi care erau distructive ies acum la suprafaţă, pe măsură ce ne schimbăm direcţia vieţii. Sufletul nostru ni se va părea urâţit pentru o vreme. Însă e doar ceva trecător. Prin comparaţie cu viaţa trăită într-o continuă stare de agitaţie şi tulburare, lucrarea aceasta este perfect fezabilă, dacă doar ne ţinem privirea aţintită spre ţelul dumnezeiesc al apelor sufletului care, în cele din urmă, se vor vor limpezi şi se vor linişti.  

Ce facem, aşadar? Ne luăm timp pentru noi, pentru a intra în tradiţia liniştii hesychia ori doar citim despre ea şi ne închipui că o vom atinge într-o bună zi? Scripturile spun că „astăzi este ziua mântuirii, dacă auziţi astăzi glasul lui, nu vă împietriţi inimile”. Dacă eşti în căutarea odihnei faţă de poverile acestei lumi zgomotoase şi agitate, dacă ai obosit să traieşti mereu în tensiune, tulburare şi eroare, vino la izvorul vieţii şi linişteşte-ţi apele sufletului. Aceasta este calea lui Isus. Este calea misticilor şi a sfinţilor. Şi poate fi, deopotrivă, şi a ta. Poate fi momentul de respiro de care ai nevoie şi poate constitui începutul unui nou fel de viaţă, care linişteşte şi curăţă apele sufletului în întreaga creaţie, în vecii vecilor.             

Sursa: http://www.johnmichaeltalbot.com/reflections/hesychia_stillness.php