Un instrument puternic al meditaţiei este rugăciunea pe ritmul respiraţiei. Mulţi dintre noi asociază această tehnică exclusiv cu religiile orientale. Însă ea este şi o foarte veche şi respectabilă tehnică folosită în meditaţia creştină. Se aseamănă cu tehnicile răsăritene la nivel fizic şi psihologic, însă are tenta sa creştină specifică, din perspectivă teologică şi mistică.

Cuvântul iudaic pentru Duh înseamnă „vânt”, „suflare” a lui Dumnezeu. Isus spune că Duhul lui Dumnezeu este asemenea vântului şi suflă Duhul asupra apostolilor pentru ca aceştia să capete autoritate înainte de înălţarea sa la cer, după înviere. Duhul se coboară asupra întregii adunări la Rusalii, ca un „vânt puternic, divin”.

Datorită acestor sensuri scripturale, tradiţia monastică a creştinismului răsăritean a descoperit că unirea rugăciunii cu respiraţia conduce la împlinirea îndemnului sfântului Paul de a „ne ruga neîncetat”, de vreme ce trebuie să respirăm pentru a rămâne în viaţă. Unirea rugăciunii cu respiraţia în numele lui Isus era o cale de rugăciune în numele lui Isus în chip intuitiv, dincolo de concepte şi de cuvinte. Aceasta a dat naştere ulterior Rugăciunii lui Isus, care se uneşte cu respiraţia noastră de-a lungul întregii zile.       

În hinduism şi budism, unificarea meditaţiei cu respiraţia este fundamentală. Este o cale de a-i da trupului şi minţii ceva de făcut fără distragerea prin alte lucruri complicate. De asemenea, încetineşte ritmul trupului, emoţiile şi gândurile, pentru o mai bună concentrare a acestora asupra meditaţiei la îndemână. Adesea, concentrarea asupra rugăciunii este prima etapă a meditaţiei.   

Pentru creştin, rugăciunea pe ritmul respiraţiei este o cale de a face mai multe lucruri deodată. Ne uneşte cu Isus în Duhul lui Dumnezeu. Încetineşte ritmul trupului astfel încât atât gândurile cât şi emoţiile sunt reduse la minimim şi echilibrate. Ne pune în contact cu sărăcia evanghelică privitor la lucrul fundamental pe care trebuie să-l facem pentru a rămâne în viaţă – a respira – şi ne aduce împlinirea prin această acţiune. Odată ce rugăciunea formală este dobândită şi stăpânită, ea ne învaţă să ne rugăm în continuu, cu fiece respiraţie.      

Atât abordarea creştină cât şi cea necreştină recomandă o anumită poziţie a corpului care îl ajută pe cel care se roagă să stea relativ nemişcat şi liniştit pentru o perioadă mai lungă de timp, să spunem 20 sau 30 de minute.         

Cum o facem concret? Recomand mai întâi de toate găsirea unui loc liniştit, care poate fi ferit de distrageri în timpul meditaţiei. Apoi, ne aşezăm fie în poziţia clasică, aceea cu picioarele încrucişate, ori şezând pe un scaun cu spătar cu picioarele sprijinite pe podea, cu capul şi umerii cât de drepţi putem, pentru a ne asigura o poziţie stabilă şi confortabilă. Încurajez poziţia în care mâinile se odihnesc în poală pentru a le da o ocupaţie minimală şi liniştitoare. Aşişderea, sprijiniţi-vă limba în chip delicat de spatele dinţilor de sus, pe cerul gurii. Ochii îi putem tine întredeschişi, fără a privi vreun obiect anume pentru a rămâne treji şi pentru a-i împiedica să fie distraşi de vreun obiect anume.     

Respirăm adânc, din diafragmă, din străfundul fiinţei noastre. Acesta este felul în care respirăm noaptea, când dormim, şi felul în care respiră permanent nou-născuţii. Este şi felul în care noi, cântăreţii, suntem învăţaţi să respirăm în timp ce cântăm. Este o relaxare a întregii făpturi, deoarece aduce maximum de oxigen în plămâni şi în sânge, făcându-ne conştienţi şi sănătoşi. În cursul majorităţii meditaţiilor, respirăm uşor şi încet pe nas.    

Începem pur şi simplu învăţând să respirăm adânc.   

După aceea, străbatem întreaga fiinţă umană şi lăsăm ca totul să fie îndreptat înspre Dumnezeu prin Cristos. Începem cu trupul, cu emoţiile şi gândurile şi efectiv conştientizăm cum ne simţim astăzi în privinţa fiecăreia dintre acestea. Poate fi pozitiv ori negativ. Doar conştientizăm şi nu rămânem în loc.  

Pasul următor este să recunoaştem faptul că toate acestea sunt interdependente faţă de creaţie pe termen scurt şi lung. Aceasta ne trezeşte la realitatea uluitoare a fiinţei noastre, la realitatea creaţiei şi întrupării lui Dumnezeu şi dă naştere unei atitudini de recunoştinţă pentru tot.

Dar admitem şi faptul că, în vreme ce toate acestea fac parte din fiinţa noastră, ele nu constituie profunzimea esenţială a acesteia, căci toate sunt efemere, trecătoare. Trupurile noastre vor muri. Emoţiile şi gândurile noastre vor fluctua condiţionate de viaţa trecătoare din jurul nostru. Chiar şi cu credinţa creştină în învierea trupului, ştim că trupul înviat al lui Cristos avea de departe mai multe dimensiuni decât trupurile noastre actuale limitate şi fragile. Noi vom fi asemenea lui, dar schimbaţi şi desăvârşiţi în chip radical. Admiţând aceasta, vom îngădui acestor lucruri să dispară şi să moară întru crucea lui Isus. Acesta ne îngăduie să renunţăm la orice întru Cristos.

Când practicăm zilnic, vreme de luni şi ani la rând, rugăciunea creştină după ritmul respiraţiei, descoperim treptat o nouă persoană care renaşte prin Crucea lui Cristos. Se întâmplă treptat, zi după zi, respiraţie după respiraţie. Devenim o persoană mai liberă de senzualitate, de tulburarea emoţiilor dezordonate, de gândurile negative şi confuze. Evadăm din tărâmul duhului nostru în cel al Duhului Lui şi privim întreaga viaţă ca pe o minune a renaşterii, trezirii şi învierii. Apoi ne găsim pacea într-un mod nou de a gândi, de a simţi şi de percepe întreaga realitate în Dumnezeu.         

Sursa: http://www.johnmichaeltalbot.com/reflections/Breath%20Prayer.php

(va urma)

Anunțuri