Introducere, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8

Lui Gandhi îi aparţine ceea ce personal consider a fi cea mai sintetică şi mai frumoasă definiţie a rugăciunii contemplative: „În rugăciune, este mai bine să ai o inimă lipsită de cuvinte, decât cuvinte lipsite de inimă”. Pentru mine, gândul acesta este echivalent îndemnului lui Cristos: „Când vă rugaţi, nu spuneţi vorbe multe” (Mt 6,7). Iar Autobiografia lui Gandhi conţine o explicitare frumoasă a acestei idei de rugăciune fără cuvinte, făcută exclusiv cu inima: „Rugăciunea nu are nevoie de limbaj… N-am nici cea mai mică îndoială că rugăciunea e un mijloc de curăţire a inimii de patimi. Însă pentru asta, e nevoie ca ea să fie însoţită de o umilinţă desăvârşită”. Analizând cu onestitate modul nostru de rugăciune, nu ne sperie multa vorbărie şi precipitata dorinţă de a cere tot felul de lucruri lumeşti, în loc să tăcem, să adorăm şi să ascultăm ce are El să ne spună nouă? Nu ne dezgustă felul în care – vorba părintelui Aurel Ana în „De ce sunt preot” – schimonosim disponibilitatea lui Samuel la cuvântului Domnului, zicând mai curând: „Ascultă, Doamne, robul tău vorbeşte”, decât „Vorbeşte, Doamne, robul tău ascultă” (1Sam 3,10)? Nu ne îngrozeşte felul în care folosim rugăciunea nu ca instrument de purificare a sufletului, ci ca mijloc de a obţine toate cele daunătoare vieţii interioare, cerând-i astfel lui Cristos, ce altceva decât să se facă voia noastră, deşi, ipocrit, cu totul altceva rostim la începutul Rugăciunii Domneşti?

Anunțuri