Introducere, 1, 2, 3, 4, 5, 6

Filosofia de viaţă a lui Gandhi îmbrăţişează cel puţin trei principii care au corespondent în credinţa creştină: ahimsa (nonviolenţa), brahmacharya (castitatea), apigraha (sărăcia). Iar rândurile de mai jos despre castitate mi se par unul din cele mai frumoase manifeste în sprijinul practicării acestei virtuţi, în perfectă corelaţie cu acel avertisment al lui Isus: „Oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui” (Mt 5,28): Brahmacharya… nu este nici pe departe o chestiune simplă şi cu siguranţă nu priveşte exclusiv cele ale trupului. Începe prin înfrânarea trupului, dar nu se încheie cu asta. Desăvârşirea ei presupune însăşi lipsa gândurilor necurate… Iar fără o încredinţare în harul lui Dumnezeu, stâpânirea completă a gândurilor este de neconceput”. Castitatea e, probabil, virtutea cea mai descreditată de lumea contemporană, care confundă libertinajul sexual cu emanciparea şi libertatea. Însă viaţa atâtor oameni care, implorând ajutorul harului, reuşesc să-şi păstreze curăţia minţii, a inimii şi trupului, dă mărturie că ea este posibilă. În Autobiografia sa, Gandhi face o paralelă extrem de realistă între omul dedicat castităţii şi cel dedicat plăcerilor lumii, care cred că este extrem de actuală: „Amândoi îşi folosesc darul vederii, dar acolo unde brahmachari îl foloseşte pentru a vedea slava lui Dumnezeu, celălalt îl foloseşte pentru a vedea deşertăciunea care îl înconjoară. Amândoi îşi folosesc darul auzului, dar acolo unde unul nu aude decât laude aduse lui Dumnezeu, celălalt îşi desfată urechile cu obscenităţi. Amândoi îşi pierd nopţile, dar acolo unde unul se dedică rugăciunii, celălalt iroseşte vremea în bucurii neziditoare. Amândoi hrănesc omul interior, dar numai unul păstrează aşa cum se cuvine templul lui Dumnezeu, în timp ce altul se ghiftuieşte şi transformă vasul sfânt într-o cloacă urât mirositoare”… De câte ori nu ne-am strivit nemilos castitatea, folosindu-ne ochii, urechile şi timpul nostru altfel decât pentru a-i aduce slavă Domnului? Şi de câte ori am uitat, noi, creştinii, să trăim convingerea sfântului Paul că „trupul nostru este templul Duhului Sfânt?” (1Cor 6,19)?