1, 2, 3, 4, 5, 6

Rugăciunea, ca şi viaţa, îşi are ritmul ei, un ritm ce o susţine, care permite prelungirea ei fără osteneală.

Astăzi avem exemple cu totul extraordinare de tineri, de copii care se roagă ore în şir; este o experienţă care cu ani în urmă nu se pomenea, iar azi o vedem: e o minune pe care o săvârşeşte Dumnezeu.

Aceştia şi-au găsit ritmul potrivit. Asemenea omului care, o dată ce găseşte ritmul bun de mers, poate înainte ore în şir fără să obosească. E important, prin urmare, şi un anume ritm fizic, psihic, interior în rugăciune. În ce constă el? Ritmul fundamental, muzica pe care o purtăm înlăuntrul nostru este respiraţia. Acesta este ritmul fundamental al vieţii, acela care dă timpii în care trăim.

Tocmai de aceea, atât tradiţia monastică a Bisericii greceşti, cât, mai ales, tradiţia orientală yoga şi budistă au acordat o foarte mare importanţă tehnicilor respiratorii; au ajuns chiar să indice multe feluri de a conştientiza această tehnică, de o însuşi şi controla. […]

Aş sublinia un lucru: „rugăciunea lui Isus” este rugăciunea orientală cea mai apropiată de tradiţia creştină şi deci mai lesne de asimilat pentru noi. Această rugăciune (cf. „Povestirile pelerinului rus” şi alte texte de acest fel) constă într-o invocare repetată încet, în ritmul respiraţiei. E o invocare pregnantă, plină de înţeles: „Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!’

După învăţătura tradiţiei monastice răsăritene, această invocaţie trebuie să treacă de la cap la inimă, să intre în ritmul respiraţiei, să pătrundă şi să cuprindă întreaga fiinţă. […]

Cealaltă tehnică foarte simplă este cea a Rozariului. Rozariul e versiunea apuseană, puţin mai complicată, a rugăciunii repetitive a lui Isus de tip oriental. […]

Ar putea părea ca rugăciunea se învaţă cu ajutorul anumitor tehnici, printr-un exerciţiu îndelungat care să-l conducă pe om la dobândirea unei anume stăpâniri de sine, unei anume linişti, unei anume respiraţii, unei anume profunzimi. Acesta este scopul tehnicilor yoga: să-l facă pe om să devină cu totul stăpân pe sine însuşi.

Însă dacă ne lăsăm iluzionaţi în acest sens, greşim enorm în privinţa scopului rugăciunii creştine. Scopul rugăciunii creştine nu e ca omul să ajungă stăpân pe sine, chiar dacă modul creştin de rugăciune îl face pe individ să dobândească în mol mai autentic conştiinţa de sine şi să devină o persoană mai echilibrată, mai ordonată, mai reflexivă, mai atentă, mai clarvăzătoare. Toate acestea sunt, desigur, un rod al educării la rugăciune, ce duce la o anume capacitate de respiraţie, la o detaşare de lucruri, la o judecată nepripită, matură. Dar toate acestea nu constituie scopul şi, dacă le-am privi la scop, am devia total sensul educării la rugăciune.

Care este atunci apogeul, sensul rugăciunii creştine? Este acela pe care l-a arătat Isus în clipa agoniei: „Tată, nu voia mea, ci voia ta să fie!” Sau rugăciunea lui Isus pe cruce: „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu”. Acesta este apogeul rugăciunii.

Orice educare la rugăciune care nu ajunge, care nu tinde la acest apogeu, care nu-l călăuzeşte pe om la abandonarea în mâinile lui Dumnezeu cu încredere şi iubire poate deveni la un punct iluzie, ba chiar izvor de deviere religioasă. De aceea, nu e suficient să-i spui cuiva să se roage mult; un om poate să se roage mult şi să fie deviant din punct de vedere religios sau chiar să aibă o percepţie distorsionată a valorilor. Rugăciunea, ca orice realitate omenească, este expusă şi ea devierilor şi distorsiunilor. Nu există realitate umană pe care omul să nu o poată strica, pe care să nu o putem strica cu egoismul nostru; iar rugăciunea se confruntă şi ea cu aceaste ambiguităţi.

Prin urmare, să nu uităm că punctul de sosire al rugăciunii creştine este ca fiecare dintre noi, asemenea lui Isus în Grădina Ghetsemani, să-şi poată încredinţa lui Dumnezeu viaţa şi să zică: „Iată, viaţa mea este în mâinile tale”. […]

Piatra de încercare a autenticităţii rugăciunii nu este închiderea în sine sau gustul intimist ce ne împinge să aflăm satisfacţii personale, ci sincera şi clara punere la dispoziţie a vieţii noastre pentru toţi aceia care au nevoie de noi, pentru cei care suferă, pentru cei mai săraci, mai nevoiaşi. Este o luare în stăpânire a propriei noastre fiinţe pentru a pune în slujba celorlalţi.                                

(Carlo Maria Martini, „Itinerariu de rugăciune cu evanghelistul Luca”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, 90 pag., 3.5 lei, comandă aici)