Sensibilitate și raține între eros și philia… Sensibilitatea necenzurată și nenormată plonjează în eros, philia fără sentimente devine relație de afaceri… Fiecare om a plâns când s-a simțit iubit, dar a plâns și când s-a simțit părăsit. Cine nu a plâns de bucurie când s-a simţit iubit acela nu a simţit iubirea… Iubirea e o frântură ce dovedește încarnarea divinului în om, e plenitudinea iertării, e abisul care are sens, e poarta care de multe ori pare închisă. Sensibilitatea a luat proporțiile magnifice și s-a raportat la peren.

A fi sensibil față de prezența lui Cristos este o adevărată aventură. Crucea nu e un simbol sec pentru trăsniți, ci e o artă spirituală la care avem toți acces. Iubirea de pe Cruce nu e sentiment inutil, ci sentiment normat de absolut, de iubirea absolută care stâpânește Crucea. Cristos pe Cruce nu este sclavul ei, ci învingătorul ei. Brațele deschise pe lemnul Crucii nu exprimă doar greul și duritatea Crucii, ci primirea întregii omeniri, întregului cosmos în îmbrățișarea Crucii. Cristos va coborî de pe Cruce când toată omenirea va fi salvată. Iată un mesaj al crucii la care trebuie să medităm adânc. Cristos a împlinit Scriptura deschizând drumul iubirii și al învierii, nu țintind omenirea în chin. Goliciunea trupului ne pune în față un erosul uman sfâșiat și jertfit pentru Bucuria Învierii. Prietenia celui de pe Cruce este manifestată prin sensibilitatea brațelor. Un prieten adevărat iartă și îmbrățișează forma, goliciunea trupului pentru a da bucurie și speranță duhului. Iată Brațele Mântuitorului. Iată erosul răpus și semnificația prieteniei dusă până dincolo de limite, agape.

În spatele Crucii mereu este Învierea, nu o înviere mitologică, nu extaz și beție a minții, ci autentică bucurie săvârșită prin speranță. Omul are nevoie de speranță, dar dacă nu alimentează speranța prin iubire, speranța e stopată, e îngreunată de ființa omului care e părtinitoare, îndoielnică, confuză. Dacă doar vezi crucea și nu o priveşti, e asemenea unei mitologii, asemenea unui exponat pe care îl vezi pe tarabe. Dacă privești cu adevărat, îi simți și îi auzi glasul care strigă: „S-a împlinit!”; e un glas de disperare care anunţă victoria lui Dumnezeu asupra morții, e disperarea bucuriei, e disperarea unui mame care urlă cât o țin rărunchii, urlă că fiul ei poate merge pe picioare după ce ani de zile a stat în scaunul cu rotile, e strigătul care împlinește și anunță salvarea. Eros-ul este înfrânt și călcat în picioare. Victoria bucuriei ia proporții.

Bucuria lui Cristos în durere e mai mult decât bucuria unui portar care care reușește să apere o minge în finala Cupei Mondiale, e mai mult decât bucuria unui șofer care trece pe lângă moarte într-un accident, e mai mult decât un câștig la loto, e mai mult decât găsirea iubirii într-un om care într-o zi poate să-ți întoarcă spatele și nici măcar simpla compasiune nu ți-o dovedește, e mai mult decât bucuria unui batrân sătul de viață, plin de dureri și chinuri, care cheamă moartea ce se lasă așteptată, dar apoi se sfârșește, e mai mult decât durerile unei nașteri care aduce la lumină bucuria unui copil, e mai mult decât bucuria dimineții în care am văzut soarele, e mai mult decât iubirea umană, e mai mult decât durerea trădării, e mai mult decât gestul omului disperat care rezolvă problema vieții lui. Da, iar această iubire nu trebuie căutată, ci doar observată. E gestul magnific al lui Dumnezeu ce naște mântuirea, salvarea. Această iubire supune omul prin libertate, eros-ul devine drum de purificare, iar prietenia, sentiment al generozității divine împlinite în agape. Despre drumul acesta al libertății în partitura următoare…