Poţi să înalţi cu flacăra dorinţei

speranţa, nu în van fiind râvnirea,

căci Domnul de ne-ar fi urât simţirea,

de ce-ar fi dat chip lumii şi fiinţei?

Slăvesc izvorul păcii şi-al voinţei,

de ce mi-aş pune-n altceva iubirea,

când Tu ţii sufletul divin, ce firea

mi-o-înnobilează si o dă credinţei?

Speranţa-i vană în acea făptură

ce-n frumuseţi iubeşte pieritorul

pe care, ceas de ceas, îl soarbe-abisul.

Speranţa-i dulce în fiinţa pură

necoborând cu trupul, schimbătorul,

ori moartea, şi-o aşteaptă Paradisul.