1, 2, 3, 4, 5

Poate că în această privinţă este cel mai uşor să greşim. Adesea credem că este important să începem să ne rugăm într-un fel anume, poate, cu un semn al crucii; aşa face lumea de obicei… se „aranjează” puţin. Este un mod greşit de a intra în experienţa dialogului cu Dumnezeu, fiindcă înseamnă a ne arunca în mod imprudent în aventura rugăciunii, fără a ne pregăti mai întâi.

Poate, aceasta este una din cauzele pentru care rugăciunea ni se pare dificilă: nu ne-am îngriijt de intrarea în rugăciune. Aşa cum în bisericile noastre există un spaţiu la intrare, o zonă de desprindere de tot ce e afară, la fel şi în rugăciune, mai ales în cea prelungită, e nevoie de un moment deosebit, moment de tăcere absolută.

Trebuie să-i ajutăm şi pe copii să facă o clipă de tăcere absolută de la care să pornească apoi pentru a intra în rugăciune. Aş spune însă că e vorba de mai mult: aş numi acest moment de intrare o formă de aducere la zero. Trebuie să ne punem la zero fantezia, însăşi fiinţa noastră, aşa cum se pune la zero un aparat de kilometraj.

Ce înseamnă aceasta? După părerea mea, este extrem, de important să începem rugăciunea nu numai cu un moment de tăcere, de pauză, de răgaz, ci recunoscând limpede, că nu suntem în stare să ne rugăm: „Doamne, tu te rogi, în mine. Eu nu ştiu de unde să încep: Duhul tău este acela care mă va călăuzi”.

E necesar să înlăturăm din dialogul cu Dumnezeu orice prezumţie, tot ce ne închipuim că am învăţat şi avem. Trebuie să intrăm în rugăciune ca oameni săraci, nu avuţi. Ori de câte ori ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu, ne înfăţişăm ca absolut săraci; cred că atunci când nu facem aşa rugăciunea noastră are de suferit, e mai apăsătoare, e încărcată cu lucruri care o deranjează.

Trebuie să intrăm în faţa lui Dumnezeu cu adevărat în stare de sărăcie, de dezlipire, de lipsă de pretenţii: „Doamne, eu sunt în stare să mă rog, iar dacă tu îngădui să stau în faţa ta într-o stare de uscăciune, de aşteptare, voi binecuvânta această aşteptare, fiindcă tu eşti prea mare ca să te pot eu înţelege. Tu eşti cel infinit, cel veşnic: cum pot eu să vorbesc cu tine?” E starea ce se desprinde din mulţi psalmi, modele autentice de rugăciune, care trebuie să devină atmosfera noastră interioară.

Ne începem deci rugăciunea cu această aducere la zero a fiinţei noastre, care se poate exprima în forme exterioare: un moment de tăcere, de adoraţie în genunchi, un moment de venerare, de respect exterior care manifestă intrarea noastră în această situaţie, conştienţi că nu avem nimic de adus, dar totul de primit.

Intru într-un dialog în care cuvântul mă îmbogăţeşte pe mine, săracul. Intru deci ca un bolnav care are nevoie de doctor, ca un păcătos care are nevoie de îndreptăţire, ca un sărac care are nevoie să fie îmbogăţit: „Pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale, i-a dat jos pe cei puternici de pe tronuri” (şi pe puternicii care cred că ştiu să se roage sau au dobândit această capacitate).

Să ne aşezăm de fiecare dată în situaţia baptismală a orbului care imploră: „Doamne, fă să văd”, să înţeleg, să rostesc cuvintele pe care mi le sugerează Duhul.                                      

(Carlo Maria Martini, „Itinerariu de rugăciune cu evanghelistul Luca”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, 90 pag., 3.5 lei, comandă aici)

(va urma)