Popasul spiritual propus în fiecare seară de joi de către o comunitate de prieteni, unde fiecare suflet se face părtaş de binecuvântarea de a se întâlni pe sine şi pe Domnul în meditarea cuvântului lui şi al celor ce l-au iubit şi urmat, mi-a dat ocazia recitirii textului evanghelistului Luca (cap 4,1-13) referitor la ispitirea lui Isus, punându-mă în faţa lui Cristos într-un fel de pelerinaj prin deşertul propriu şi cel al ispitirii.

Trăim într-o realitate înţesată de ispite, o reţea de oportunităţi, dorinţe licite şi realităţi dăunătoare spiritului, care par a se învălmăşi în mintea şi sufletul nostru, punând individul să aleagă, iar consecinţa alegerii lui rămânând parcă o sentinţă în pronunţare de care va depinde întreaga lui veşnicie. În tot acest amalgam, cuvântul Domnului şi mai presus de toate exemplul concret dat de El, vine ca oportunitate şi soluţie de ieşire, asemenea unei cetăţi de scăpare. Ispitirea Lui în deşert, pune accentul pe ceva mult mai profund decât aparenta simpla ispitire, scoţând la iveală sensul profund al marii alegeri. M-a urmarit acest episod al ispitirii şi cred ca nu întâmplător venit odată cu începerea Adventului. O altă ispită poate?

Sensul ispitirii Mântuitorului mi-a apărut mult mai clar, atunci când am descoperit că alegerea corectă nu răspunde la întrebarea „ce”, întrebare care ar fi putut oferi diverse răspunsuri, ci se referă la întrebarea „cine”, sau mai precis pe cine alegi. Hrana trupească, baza existenţei noastre, pâinea noastră cea de toate zilele ar fi putut fi oare motiv de ispitire, şi mai ales în condiţiile unui post îndelungat? Instinctul de conservare, şi el la fel de firesc putea fi oare o piedică, iar folosirea puterii pe care Domnul o poseda ca să-şi salveze viaţa de la pericol să fie oare un rău? Şi stăpânirea tuturor regatelor lumii, făcută de către Domnul, deci o stăpânire perfectă şi armonioasă, putea reprezenta un mare rău, încât Mântuitorul să încheie atât de brusc şi ferm dialogul? Iată doar o parte din întrebările fireşti care se ridică abordând tema, prin întrebarea firească „ce”?

Privind însă mai în profunzime mi-a apărut un alt sens, atunci când schimbând logica interogarii, am abordat tema întrebării „cui”? În fond am descoperit că răspunsurile Domnului la fiecare dintre ispite, se refereau la sensul profund al alegerii Persoanei. Orice concesie făcută acestei realităţi însemnând în mod automat o concesie făcută Căii, Adevărului şi Vieţii. Răspunsurile date de El fiecărei ispite sunt clare şi vizează exclusiv Persoana lui Dumnezeu şi tot ce decurge din această încredere perfectă. Deşertul înconjurător nu este lipsă de repere, ci ancorarea totală în unicul Reper. Mai presus de toate stă Dumnezeu, dar nu tronând în mod tiranic, ci invitând în mod sincer la recunoaştere, relaţionare, la personalizare. Originea fiinţei noastre, aflată în Dumnezeu şi asumată zi de zi, pentru că aşa cum arată pericopa evanghelica, diavolul s-a depărtat împreună cu ispitirea lui de la Domnul doar pentru o vreme, ne cheamă să facem permanent marea alegere. Şi în ciuda tuturor inconsecvenţelor noastre, atâta timp cât bunăvoinţa va dăinui ca fundal, cred că Naşterea şi Moartea ne vor conduce invariabil la Înviere.