Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 23,35-43
În acel timp, 35 poporul şi căpeteniile îşi băteau joc de el, zicând: „Pe alţii i-a salvat; să se salveze şi pe sine, dacă este Mesia, alesul lui Dumnezeu!” 36 Îl luau în râs şi soldaţii. Ei se apropiau să-i dea oţet şi ziceau: 37 „Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi!” 38 Deasupra lui, a fost pusă o inscripţie în greceşte, latineşte şi evreieşte: „Acesta este regele iudeilor”. 39 Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta pe Isus, zicându-i: „Nu eşti tu Mesia? Salvează-te pe tine însuţi şi pe noi!” 40 Dar celălalt, răspunzând, îl mustră: „Nu te temi de Dumnezeu, tu care eşti condamnat ca şi el? 41 Pentru noi pedeapsa este meritată, căci primim cele cuvenite pentru faptele noastre; acesta însă n-a făcut nici un rău!” 42 Apoi a adăugat: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!” 43 Isus i-a răspuns: „Îţi spun adevărul: astăzi vei fi cu mine în paradis!”

Textul evanghelic prezentat îmi aduce înaintea ochilor o realitate asumată sau nu, în care eu sunt chemat să fiu cetăţean al unei împărăţii. O împărăţie, desăvârşita împărăţie în care şi pentru care Cristos este totul în toate. Imaginea care îmi vine în minte odată cu parcurgerea textului este cea a unei balanţe. Balanţa cu unităţi de măsură sincere, clare, fără nimic măsluit, având o consistenţă şi un realism care doare. Îmi vin în minte cuvintele fericitei Tereza de Calcutta adresate novicelor din ordinul înfiinţat de ea: „Nu uitaţi Cristos ne-a iubit până l-a durut”. Balanţa aceasta pe care o port în minte azi are ca ax central pe Isus din Nazaret, ca stâlp susţinând talerele cântăririi omului. De o parte şi de alta, doi tâlhari, egali în ticăloşie, egali în fapte şi egali în pedeapsă. În faţa durerii şi a chinului, fiecare din ei scoate ce a strâns în decursul vieţii şi prezintă aceste roade pentru ca noi, cei de după veacuri, să vedem în ce parte şi în favoarea cui se înclină balanţa Regelui.

Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insultă pe Isus, zicându-i: „Nu eşti tu Mesia? Salvează-te pe tine însuţi şi pe noi!”: revoltă, mânie şi dispreţ pare a trezi pentru sufletul sincer această afirmaţie a tâlharului cel rău, lipsa înţelegerii situaţiei proprii, lipsa totală a unui dram de bunătate sau măcar de resemnare, sunt parcă argumentele prin care putem spune liniştiţi că el s-a identificat cu păcatele lui, ca şi în ceasul al doisprezecelea rămâne tot tâlhar. Şi totuşi, uneori, în momentele în care consistenţa lumii apasă, parcă e un dram de logică umană şi în atitudinea lui. Ce bun şi ce glorios sau cât de comod era un rege care, cu mult curaj, s-ar fi dat jos de pe cruce şi le-ar fi arătat el lor, le-ar fi dovedit fără putinţă de tăgadă ca El este.

Celălalt, Dismas e numele pe care tradiţia îl atribuie, distanţându-se de faptele lui, lasă să iasă la iveală omul din el, omul cu toate darurile primite de la Creator. În Dismas, Dumnezeu ne dă o mostră a ceea ce înseamnă dreptatea şi bunătatea Lui, asupra Tribunalului divin atât de înfricoşător în imaginaţia noastră. „Nu te temi de Dumnezeu, tu care eşti condamnat ca şi el? Pentru noi pedeapsa este meritată, căci primim cele cuvenite pentru faptele noastre; acesta însă n-a făcut nici un rău!” Apoi a adăugat: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!” Isus i-a răspuns: „Îţi spun adevărul: astăzi vei fi cu mine în paradis!” Imediat, fără cazuistică, fără rechizitoriu, astăzi, acum, pentru felul în care ai şters de ţărână talantul îngropat şi ai învăţat să-l foloseşti, redându-i strălucirea, pare a spune Mântuitorul. Cât de frumoasă spovadă şi ce sacrament al Reconcilierii primeşte acest prim cetăţean al Regatului! Oare de câte ori avem curajul de a lăsa deoparte contabilizarea păcatelor şi măsurarea iertării, cu sărmanele noastre balanţe dezechilibrate şi plin de curaj şi încredere să ne lăsăm în voia Regelui crucificat, Regelui pentru care puterea are înfăţişarea milei şi a iertării.

Sfinte Dismas, roagă-te pentru mine, pentru a fi şi eu, la timpul hotărât, un tâlhar bun.