1, 2, 3

Starea mea de rugăciune este un strigăt al inimii.

Să ne întrebăm: dacă în clipa aceasta ar trebui să strig, să exprim într-o invocaţie ceea ce-i cer lui Dumnezeu din străfundul fiinţei, ceea ce-mi stă mai mult la inimă, cum aş exprima-o? Să lăsăm să vină în mod liber la lumină ce ne caracterizează în acel moment: ar putea fi invocaţia: „Doamne, ai milă de mine!” sau: „Doamne, nu mai pot!”, „Doamne, te preamăresc”, „Doamne, îţi mulţumesc”, „Doamne, ajută-mă!”, „Doamne, sunt terminat!”.

Şi Isus, într-un moment anume al vieţii sale, a spus: „Sufletul meu e întristat până la moarte” şi „Îţi mulţumesc, Tată, pentru că mă asculţi întotdeauna”.

Între aceste strigăte ale inimii să­-l alegem pe acela care se potriveşte cel mai bine cu ceea ce simţim, cu ceea ce poate fi punctul de plecare al rugăciunii noastre, pe acela care califică situaţia pe care o trăim. Această invocaţie va putea fi, desigur, îmbogăţită cu rugăciunile altora, aprofundată cu rugăciunile altora care s-au rugat înainte de mine şi poate mai bine decât mine. Această invocare poate părea o realitate săracă, extrem de simplă, un fir de iarbă, poate, foarte mic în comparaţie cu copacii uriaşi ai rugăciunii sfinţilor; însă firul de iarbă este ceea ce aşez în faţa lui Dumnezeu ca rugăciune a mea foarte simplă.

Isus a evocat rugăciunea vameşului din templu: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!” Iată, acest om îşi aflase cu adevărat starea de rugăciune s-a întors îndreptăţit: printr-o singură expresie se dezvăluise pe de-a-ntregul. Era un strigăt al inimii.

(Carlo Maria Martini, „Itinerariu de rugăciune cu evanghelistul Luca”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, 90 pag., 3.5 lei, comandă aici)

(va urma)

Anunțuri