Ce spuneţi de ideea aceasta? Ca oricare dintre voi să poată publica pe acest blog gândurile lui legate de evanghelia zilei? „Cinci minute cu Isus” pot fi propuse de oricare dintre cititori, nu doar de subsemnata… Sparge gheaţa azi Răzvan. Cine se mai încumetă?

În timpul acela, când Isus s-a apropiat de Ierihon, un orb şedea pe marginea drumului şi cerşea. Auzind că trece o mare mulţime de oameni, el a întrebat ce se petrece. I s-a spus că trece Isus din Nazaret. Atunci el a început să strige: „Isuse, Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!”. Cei care mergeau în frunte îl certau să tacă, dar el mai tare striga: „Fiul lui David, ai milă de mine!” Atunci Isus s-a oprit şi a poruncit să fie adus la el. Când s-a apropiat, l-a întrebat: „Ce vrei să-ţi fac?” I-a răspuns: „Doamne, să văd”. Iar Isus i-a răspuns: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”. Îndată, orbul a început să vadă şi l-a urmat, preamărindu-l pe Dumnezeu. Şi tot poporul care a văzut îl lăuda pe Dumnezeu. (Lc 18,35-40)

Un orb, un neputincios ca mulţi alţii cred, cerşea pe marginea drumului. El nu se afla decât în zona marginală, marginalizat de infirmitatea şi neputinţa lui, cât şi – de ce nu? –, de către ceilalţi. Isus trece pe drum, urmat de o mare mulţime de oameni; şi oare cât de colorată şi diversă era această mulţime? Poate că din ea făceau parte şi alţi infirmi sau poate că ea, mulţimea, îl urma orbeşte pe Isus?  Nu ştim încă. Orbul întreabă , îşi pune încrederea , dă tot creditul văzului celorlalţi şi crede ce-i spun ei. Isus pentru el e, putem spune, o mulţime gălăgioasă, o mulţime care forfoteşte, Isus e auzit şi văzut în alta cheie. Şi creditul lui cum e răsplatit de către ceilalţi? Ei cei care îl văd pe Isus, şi care au un avantaj  faţă de orb, ei ce fac? Îl cearta ca să tacă. Să tacă de ce? Oare el nu avea nevoie de Isus în egala măsură sau poate chiar mai mult decât ei? Strigătul lui, încrederea lui, poate disperarea lui, rostită cu glas tare înfrânge zgomotul mulţimii ajungând până la Isus.

„Isus s-a oprit şi a poruncit ca orbul să fie adus la el.” S-a oprit şi l-a aşteptat pe orb, l-a ascultat, făcând glasul mulţimii să tacă. Această desfaşurare îmi dă impresia că pe cât de orb era orbul, pe atât de surzi fuseseră ceilalţi şi îmi pare că pe atat de orbi erau ei în inimă. Iar Mântuitorul, în văzul celorlalţi, mai face o minune, deopotrivă cu orbul şi cu ei. O minune sau două?

„Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” Credinţa lui l-a salvat, iar larma mulţimii nu se mai aude, credinţa lui şi larma lor, credinţa lui care e vederea lui şi larma lor care e orbirea lor. Credinţa lui l-a salvat, dar oare doar pe el?

Îndată, orbul a început să vadă şi l-a urmat, preamărindu-l pe Dumnezeu. Şi tot poporul care a văzut îl lăuda pe Dumnezeu. Aşa se încheie textul evangheliei propus astăzi, într-o perfectă unitate. Orbul vede, dar pare că nu doar aspectul biologic s-a schimbat, pentru că paradoxal el a văzut şi înainte, într-un alt fel, ce-i drept; el vede şi ceilalţi văd, în sfârşit, şi ei.

„Doamne, să văd!”

Anunțuri