Bunul meu prieten alături de care particip la un drum spiritual care se deschide înaintea noastră din ce în ce mai incitant (punctat joia cu întâlnirile de meditaţie de la iezuiţi) mi-a încredinţat un gând de care Domnul l-a învrednicit în timpul ultimei întâlniri şi pe care, cu permisiunea lui, vi-l propun spre meditaţie.

„Pe când mulţimea îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, iar el stătea lângă lacul Genezaret, a văzut două bărci trase la mal, iar pescarii, coborâţi din ele, spălau năvoadele. Suindu-se într-una din bărci, care era a lui Simon, l-a rugat s-o îndepărteze puţin de la mal. Aşezându-se, învăţa mulţimile din barcă” (Lc 5,1-3).

Ce mare îmbulzeală resimt uneori, atat în exteriorul meu, acea mulţime de oameni care mă înconjoară în drumurile zilnice ce le am de parcurs, cât mai ales acea mulţime care se zbate în capul şi sufletul meu, oameni pe care aş dori să-i ajut, să-i uit, oameni… oameni… mulţi oameni… Aşadar, Isus a simţit şi el mulţimea şi toată presiunea ei, pe care o exercita constant. Pe mal, acolo unde pământul e tare sub picioare, unde valurile sunt formate din oameni, Isus nu predică, ci preferă să se îndepărteze puţin într-o barcă, schimbând dinamica predicii: ei pe mal, pe terenul lor solid, El pe apă, element atât de instabil uneori, învăţându-i de la mică depărtare. Conţinutul predicii nu este relatat, dar ştim că Domnul de la mică depărtare vorbeşte fiecăruia şi tuturor, El pe apă, ei pe uscat, invitând parcă la o schimbare a opticii, a elementului de stabilitate.

Apoi, după ce predica se încheie, Simon este îndemnat să parcurgă din nou un drum cu care era obişnuit, să facă ceva ce el era sigur că nu va putea fi altfel, doar el Simon este profesionistul, pescarul, meseriaşul, el ştie cum se face şi ce poate ieşi, din experienţă, şi nu teoretic. Surpriza rezultatului neaşteptat îl pune pe Simon, ca pe fiecare dintre noi în faţa unui alt adevăr, unei posibilităţi nebănuite, unei situaţii care dărâmă axiomele, şi de aici până la recunoaşterea stării personale nu pare a fi decât un pas. „Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus spunând: «Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos»” (Lc 5,8).  Oare o mulţime atât de mare de peşti să-l facă pe Simon Petru cel dârz să realizeze condiţia lui adevărată sau răsturnarea axiomelor? Nu ştiu. Ştiu doar că teama i-a cuprins pe toţi: „Îl cuprinsese teama pe el şi pe toţi care erau cu el pentru pescuirea pe care au făcut-o, la fel şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zebedeu, care erau însoţitorii lui Simon” (Lc 5, 9-10). Iată că malul lor solid se transformă în val de apă, iată că ceea ce ştiau şi era firesc s-a preschimbat total…

Toată această desfăşurare de evenimente mi-a pus în faţa ochilor atât situaţia mea, cât şi dorinţa de a mulţumi, a mulţumi pentru fiecare moment… şi, Doamne, sunt aşa puţine în care mă încred în îndemnul lui de mai arunca o dată năvodul, de a pleca în larg spre a-mi lărgi orizontul îngustat de forme şi formule. Poate nu exagerez când mă gândesc că aşa se produce transformarea din peşte în pescar, ca port în mine un pescar care odată ce-şi va depăşi axiomele şi-şi va „permite” să iasă în larg ascultând de alt glas decât cel al experienţelor dobândite, când va permite imprevizibilului să se manifeste, se va simţi acasă şi va putea fi din rândul celor care „după ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe el” (Lc 5,11).

Anunțuri