Se pare că în ultima vreme fac tot felul de lucruri pe care nu le-am făcut never ever ori pe care nu le-am mai făcut din Neolitic. Dansez, citesc poezie, mă plimb singură prin parc, admir frunzele roş-alămii, colţuroase ale castanilor care pavează drumul spre birou. Şi, mai nou, (sunt şi eu surprinsă de mine însămi!), pictez… Sunt o mare amatoare de pictură, dar în afara orelor de desen din şcoala generală (la care eram mediocră şi de la care, oricum, vai, cât timp a trecut!) n-am pus mâna vreodată în chip serios pe o pensulă, habar n-am de acril şi de pânze. Admir de la distanţă (mai ales clasicii), fără să am idee de tehnici, amestec de culori, perspectivă şi altele asemenea.

Însă iată că o prietenă pictoriţă, Beti Vervega, şi-a propus un proiect interesant şi provocator, din care m-a invitat să fac parte: o expoziţie cu lucrări realizate de profani într-ale artei plastice.

Şi mărturisesc că, pentru mine, acesta a fost un exerciţiu extraordinar de relaxare şi introspecţie… Pânza goală pe şevalet e o provocare mai mare decât pagina nescrisă care aşteaptă o poveste. Şi cum, de obicei, gândurile mele nu capătă viaţă la capătul pensulei, ci al tastaturii, a exprima prin pictură o stare interioară e cu atât mai challenging.

Însă chiar şi aşa, cu toată neştiinţa mea desăvârşită într-ale picturii, am încercat o stângace meditaţie asupra mâinii creatoare a Tatălui, care e deopotrivă mână străpunsă de cui a Fiului şi aripă a Duhului… Luceafăr care luminează în cer, alături de alte stele, care sunt sufletele sfinţilor, dar şi în noaptea întunecată a incertitudinilor, ispitelor şi incoerenţelor noastre… Luceafăr-Ostie vie, care se jertfeşte din veşnicie… Mâna mângâietoare, ocrotitoare, iubitoare, în care ne punem inima pentru a ieşi din abis, din orbecăiala noastră de zi cu zi, din prăpastia însingurării, a durerii sfâşietoare, a păcatului, a lipsei de iubire… Mâna cosmic-despărţitoare a luminii de întuneric, înălţătoare spre serenitate, din iadul neguros al nimicului nostru… Cristos-Ostie, vârtej de lumină, tornadă de dragoste, care ne ia pe sus, ne cucereşte, ne sileşte să ieşim din mărginirea noastră pentru a ne pofti în veşnicia lui plină de slavă…

Sigur, să pun toate astea pe pânză e mult mai greu decât să le pun în cuvinte, aşa că, inevitabil, sunt tributară lui Michelangelo (al cărui deget creator al Tatălui zugrăvit pe tavanul Sixtinei îmi obsedează retina) şi lui Van Gogh („Noaptea înstelată” e cel mai formidabil amestec de lumină şi întuneric pe care l-am văzut vreodată). Sunt tributară mâinii imprimate pe Giulgiul din Torino, care poartă detaliile cutremurătoare ale răstignirii (sunt vizibile doar patru degete, al cincilea este retractat de pironul care străpunge încheietura). Şi, inevitabil, sunt tributară redării plastice a mâinii care revine în marea parte a lucrărilor prietenei mele, Beti Vervega.

Însă, eu, aia de n-am pus mâna vreodată serios pe o pensulă, nu am voit, prin acest timid eseu pe pânză, decât să-i şoptesc lui Cristos cuvintele Psalmului 31, rostite de el însuşi pe Cruce şi preluate de responsoriul de la rugăciunea Completoriului: „In manus tuas, Domine, confido spiritum meu” („În mâinile tale, Doamne, încredinţez sufletul meu meu”).

Cine doreşte să vadă ce a ieşit din demersul meu „pictural”, îl aştept cu drag la vernisajul expoziţiei „Pasul către tine”, miercuri, 17 noiembrie, ora 18:00, la Galeria „Căminul Artei” (str. Biserica Enei nr. 16– la Universitate, în spatele Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”).

Anunțuri