Evanghelia de azi ne vorbeşte despre un timp „când va veni Fiul Omului în slava sa” (Mt 25,31). Desigur, interpretarea clasică a parusiei este una escatologică, conform căreia a doua venire a lui Cristos este asociată sfârşitului lumii. Însă mă întreb (şi nadăjduiesc să nu fie o erezie) dacă nu cumva există o parusie particulară, intimă sufletului fiecăruia dintre noi, prin care Domnul alege clipa în care să vină în slavă în viaţa noastră, făcând ca tot ce am trăit până în acea clipă să se năruie, aşa cum se vor nărui cerurile la sfârşitul lumii? Nu există cumva o parusie a noastră cotidiană, care, fără a impieta măreţia parusieie aşa cum o întelege teologia clasică, ne e sprijin şi forţă pentru momentele noastre de cădere, de întuneric, de apocalipsă personală? Nu cumva există o strălucire specială a chipului lui Isus în vieţile noastre, tocmai atunci când ne simţim mai distruşi, mai sfâşiaţi, mai puşi la pământ?    

Anunțuri