1, 2

Starea mea de rugăciune e o poziţie a corpului.

Ceea ce spun acum are întrucâtva un caracter ideal, e greu de practicat, dar poate constiui un punct de referinţă.

Va trebui să facem următoarea experienţă: să ne relaxăm o clipă şi apoi să ne întrebăm: dacă acum aş vrea să spun cu adevărat ceea ce doresc în adâncul fiinţei, ce atitudine aş lua care să-mi exprime rugăciunea?

Apoi va trebui să vedem dacă în noi se formează vreo atitudine: poate fi cea a orantului, cu braţele înălţate sau cu mâinile împreunate într-o invocare; poate fi atitudinea de rugăciune pe care o adoptă orientalii, care se aruncă cu faţa la pământ; poate fi şi atitudinea cu palmele întinse pentru a primi, aceea a omului care priveşte în depărtare şi aşteaptă, aşa cum tatăl aşteaptă întoarcerea fiului risipitor sau atitudinea celui care ia aminte la ceva sau a celui care cere.

Par lucruri simple, poate că pare ridicol să le spunem în public, dar aşa ne exprimăm noi, ne exprimăm şi prin gesturi. Şi când, în tăcere, cum zice Isus în Evanghelia după Matei, închidem uşa şi ne rugăm Tatălui în ascuns (Mt 6,6), să ne dăm uneori drumul şi să ne exprimăm: vom putea să cădem în genunchi cu faţa la pământ sau să ridicăm spontan mâinile sau să ni le deschidem în atitudinea celui care urmează să primească ori ne putem aşeza într-o atitudine de supunere. Este important ca şi prin experienţa trupului nostru să ne descoperim profunzimea dorinţelor.                                      

(Carlo Maria Martini, „Itinerariu de rugăciune cu evanghelistul Luca”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, 90 pag., 3.5 lei, comandă aici)

(va urma)