Într-o zi, pe când soarele se ducea la odihnă şi luna se pregătea să-ţi scrie soarta şi în această noapte, la capătul acestei zile, obişnuite, fără nimic deosebit, doar banalele clipe şi momente monotone, un ghimpe îmi intrase în inimă. Soarele mergea să doarmă, dar eu aşteptam ca luna să-mi dea semnalul aşternutului ce mă aştepta. Priveam geamul camerei în care mă aflam. M-am apropiat de fereastra care îmi arăta drumul spre cerul înstelat. Pipăiam cu mintea oamenii ce priveau ca şi mine dincolo de fereastră.

Mă obişnuisem să privesc, nu vedeam nimic deosebit. Totul era ca în orice seară, copacii din faţa ferestrei, drumurile ce se despărţeau şi mă chemau să le urmez. Am înaintat cu privirea pe cale. De departe, din îndepărtatul drum care se îngusta cu cât priveam spre sensul lui, am zărit o mişcare.  Priveam curios, asemenea unui om care încearcă să vadă ce se întâmplă dincolo de fereastra camerei. Cineva se mişca… să fie un câine? Un animal? Un om? Eram nedumerit… a început să se mişte mai repede, cum înainta începeam să-l percep mai bine. Era un om, grăbit, fugea…dar parcă fugea disperat. Se apropia, deveneam mai atent şi am deschis fereastra. Era linişte, iar din depărtare, de acolo de unde se observa ceva mişcându-se se auzi plânsul unui om. Plângea şi fugea, parcă dezlănţuindu-i prin fugă toată forţa care o avea. Fugea… se apropia de privirea mea, dar încă era departe şi nu puteam să-l percep foarte bine. Fugea…şi în fuga lui, mişcarea mâinilor mă făcea să privesc mai atent. Se apropia, îl vedeam aproape, era un copil, un copil ce plăngea şi fugea. L-am urmărit cu privirea şi aproape de fereastra mea s-a oprit, s-a prosternat la pământ epuizat şi plângea. Liniştea era doborâtă de acest plâns de copil nevinovat, un copil pe care soarta l-a purtat spre durere şi chin, iar el evada în fugă şi în plâns. Îl urmăream, spunea ceva. Nu reuşeam să înţeleg ce spune, căci plânsul îi acoperea cuvintele pline de durere, şi l-am strigat. Hei! Copilule, ce plângi aşa?! Nu mă auzea, căci el plângea. M-am rupt de la fereastră şi am coborât în stradă. Am ajuns la el, iar el urla, disperat, parcă fără nici o speranţă. Lacrimile îi curgeau tumultuos, figura era palidă, părul răvăşit, chipul supt. M-am aşezat lângă el şi încercam să-l potolesc. Plângea şi sughiţa. Durerea lui mă dobora. Ce puteam oare să-i ofer acestui copil să-l liniştesc? Tu ce crezi? Din plânsul lui ce-l potolea? L-am luat în braţe şi l-am urcat în camera mea. L-am culcat, începu să se oprească din plâns, dar nu vorbea. Încercam să aflu de ce plânge, dar el mă privea blînd şi nu-mi vorbea. Mi se rupea inima văzându-l şi totuşi nu puteam face nimic, căci el tăcea. A adormit asemenea unui prunc, lacrimile încetaseră. Am rămas lăngă el şi îl priveam. Era plâns şi suferind. Am vegheat toată noaptea lângă el, iar el dormea. Plângea în somn, se agita. Şi iar a adormit. Spre dimineaţă, când luna iar pleca, priveam cu merge ea la locul ei, de la fereasra mea. Soarele se pregătea să vină. Aşteptam tăcut şi, deodată, copilul se trezi, ieşi brusc pe lângă mine, sări pe geam. Nu am reuşit să-l prind, căci eu eram cel ce priveam spre soarele ce apărea. Dar l-am văzut fugind, râdea. L-am lăsat să fugă, fiindcă zâmbea. Se îndepărta, se tot ducea. Când soarele iar răsărea, acolo în camera mea, ştiam că acel copil care plângea, plăngea că soarele iar apunea, era copilul din viaţa mea, copilul din viaţa ta. Şi începea o nouă zi, cu greul şi cu bucuria ei, ea îmi zâmbea prin chipul bunului copil care trăia în mine şi în mintea mea.

Acest copil, când se înnopta, plângea. Iar dimineaţă, când soarele apărea, se bucura. Acest copil e inima din viaţa mea şi-a ta. Plânsul copilului sunt lacrimile mele şi ale tale, în noaptea grea. Dar ai curaj să recunoşti că acest copil din viaţa ta e un copil ce-ţi umple inima, nu de durere şi de chin, ci bucurie şi-alinare. Căci cel matur din viaţa ta cunoaşte legea firii şi a lumii şi ştie că acel copil va reveni pentru-a pleca. Copilul plin de lacrimi este copilul cel din viaţa ta şi viaţa mea. Copilul cel ce-aleargă la răsăritul soarelui şi fuge plin de bucurie e viaţa ta şi viaţa mea. Fereastra este ochiul tău interior, e ochiul meul lăuntric ce va veghea la trecerea copilului prin viaţa ta, prin viaţa mea…

Anunțuri