Un bun prieten mi-a dedicat gândurile de mai jos, legate de evanghelia zilei, la care am meditat şi eu, în amintirea unei trăiri spirituale comune. Cu permisiunea lui, vi le împărtăşesc pentru că mi se par deopotrivă extrem de sensibile şi de realiste.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca (14,25-33): „În timpul acela, o mare mulţime de oameni mergea împreună cu Isus. El s-a întors către ei şi le-a spus: «Dacă vine cineva la mine, şi nu mă iubeşte mai mult decât pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii şi surorile sale şi chiar decât viaţa sa proprie, nu poate fi ucenicul meu. Acela care nu-şi poartă crucea şi nu mă urmează, nu poate fi ucenicul meu»”.

Mă gândeam ce mult seamănă evanghelia propusă astăzi cu ceea ce trăim în ultimele zile. O mare mulţime de oameni, printre care ne regăsim, umblă după Isus, îl urmează şi se simt atraşi de El, iar umblarea asta se aseamănă aşa de mult cu ceea ce a văzut Moise, pe Domnul din spate, după ce a trecut. Apoi, dintr-o dată, fără niciun avertisment, fără check-list, Isus se întoarce spre noi, spunându-ne ceva care sună aşa de fascinant şi plăcut şi de dorit, dar parcă numai la lecturare şi ca primă impresie. Dacă am venit la El, fără să fi renunţat la TOT, nu pot, chiar dacă vreau, să fiu ucenicul Lui: nu am alternativă, nu pot să fiu pe jumătate al Lui, nu am puterea de a fi cu El, şi nu doar în urma Lui. În urma Lui pot fi (şi, cu siguranţă, sunt), dar întoarcerea Lui bruscă, fără niciun avertisment, mă pune în faţa alegerii: Crucea sau viaţa mea de dinainte, aceea de urmăritor al lui Cristos şi mai puţin de ucenic.      

Tot astfel, „nimeni dintre voi nu poate fi ucenicul meu dacă nu renunţă la toate bunurile sale”.

Pare total, absolut, şi ce e total sperie, uneori parcă şi de fericirea totală mă tem şi parcă niciodată nu sunt pregătit pentru ceva total. Aş vrea să am răgazul, să am aşa, un fel de cetate de scăpare lăsată un urma mea, să mai cochetez un pic cu viaţa mea şi cu tot ceea ce cred că mă defineşte, cu îndatoririle şi obligaţiile mele, cu copiii şi partenera meu de viaţă, cu serviciul şi lumea mea, tot acest tot la care trebuie să renunţ. Dar mă gândesc dacă toate cele care mă ajută să mă definesc, care îmi dau harta vieţii mele, nu mă şi pierd, părăsesc, abandonez, fără a mai şti să fac cu adevărat diferenţa dintre mine şi compoziţia vieţii mele. Fiindcă, paradoxal, dacă stau să analizez cu porţia, cu raţia, viaţa mea, mă uimesc, negăsindu-mă pe mine însumi.

Şi atunci, când El se întoarce spre mine oferindu-mi posibilitatea să aleg (şi ce mă mai sperie aceasta posibilitate după care tot urlu!) mă pune să Îl aleg şi, implicit, să mă aleg pe mine.

Nu ştiu dacă pietatea m-a făcut să notez acestea, habar n-am dacă L-am ales, mai probabil că încă nu, dar cred că va durea, din moment ce numai gândul unei astfel de alegeri doare. Mă tem de acel sentiment că iubesc crucifixele şi descopăr în ele aspectul artistic, dar îmi e frică de Cruce şi încerc să o evit, să mai aştept un pic, un mâine. Da, cred că Isus nu este confort, cred asta şi o şi simt uneori… El este alinare, odihnă, potolire, dar nu confort. Şi, din cauza unei banale confuzii între odihnă şi confort, încă mai ezit…   

Răzvan-Mariusj