1

E important să pornim de la acest fapt: fiecare dintre noi îşi are o situaţie proprie, irepetabilă de rugăciune; irepetabilă nu numai fiindcă e „a mea” ca persoană diferită de alta, ci şi fiindcă e „a mea” în clipa aceasta şi este, prin urmare, irepetabilă şi în timp (chiar dacă fiecare are, desigur, moduli de rugăciune ce îi spun proprii).

Întrebarea se precizează astfel: „Cum să-mi recunosc propria situaţie, starea personală de rugăciune? Cum s-o fac să iasă la iveală?”

Propun mai întâi nişte observaţii cu caracter negativ: să ne întrebăm ce nu este această stare, această situaţie de rugăciune.

Nu e o stare indusă de rugăciunea altcuiva, nici de modele diferite de rugăciune, nici de cărţi despre rugăciune. Deşi toate aceste lucruri sunt foarte bune (cărţile, rugăciunile altora pe care noi le învăţăm şi le repetăm, cărţile sfinţilor care ne oferă experienţele acestora), dificultatea acestor instrumente constă în faptul că ele pot entuziasma, dar numai pe moment. Citim pagini minunate de sfânta Tereza din Avila sau de sfântul Ioan al Crucii, despre rugăciune şi atunci simţim nevoia să inserăm în acest ritm, să intrăm în consonanţă cu aceste experienţe; timp de o zi, două, trei, o săptămână, ni se pare că trăim din aceste iluminări. Câteva pagini minunate din Confesiunile sfântului Augustin, o pagină splendidă din Madeleine Debrel: sunt rugăciuni care pot trezi în noi o anumită consonanţă afectivă, emotivă. E un lucru foarte bun, face parte din educaţie, dar încă nu duce la descoperirea stării noastre de rugăciune; poate chiar să fie ceva iluzoriu, fâcându-ne să credem că am atins deja cine ştie ce capacităţi şi moduri de a ne ruga.

Însă, după ce trece efectul acestei lecturi, al acestui cuvânt ascultat sau al rugăciunii altuia pe care o repetăm, ne regăsim cu sărăcia şi uscăciunea noastră.

Prin urmare, chiar dacă există modele, indicaţii, experienţe ale altora, acestea nu sunt instrumente suficiente şi nu prea ne sunt de folos pentru a ne ajuta să recunoaştem care e de fapt stare noastră de rugăciune. Cum să ne găsim atunci, din punct de vedere pozitiv starea proprie de rugăciune, punctul nostru de plecare? Iată trei indicaţii foarte scurte:

Starea mea de rugăciune este:

a)     o poziţie a corpului

b)     o invocaţie a inimii

c)      o pagină din Scriptură în care mă pot oglindi.

(Carlo Maria Martini, „Itinerariu de rugăciune cu evanghelistul Luca”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, 90 pag., 3.5 lei, comandă aici)

(va urma)

Anunțuri