Omul contemporan a pierdut dimensiunea legăturii sale cu sacrul şi, implicit, legătura sa interioară cu divinitatea prin mijlocirea rugăciunii. Nu ne rugăm bine pentru că nu ştim să facem linişte înlăuntrul nostru, nu ştim să ascultăm ce ne spune Cristos, nu putem să ne desprindem de teluric. Rugăciunile noastre sunt mai mult de cerere, depersonalizându-l astfel pe Isus şi reducându-l la starea patetică de împlinitor de dorinţe. Căutăm cu disperare formule prestabilite de rugăciune, uitând că iubirea nu se exprimă prin şabloane şi că împlinirea unui număr anume de devoţiuni nu e decât matematică, nu pasiunea, focul de a fi alături de Cel Iubit. Citim rugăciuni pe bandă rulantă, aşa cum urmărim ştirile, bifând, în cel mai bun caz, rugăciunea în agenda zilei, printre celelalte corvezi ori datorii cotidiene. Şi, pentru că rugăciunea adevărată nu e nici datorie, nici corvoadă, ci întâlnire de dragoste, să nu ne mire dacă în loc să ne deschidă inima spre infinit, rugăciunile noastre reci, searbede şi interesate ne accentuează frustrarea de a-i vorbi unei Persoane invizibile (pe care, dacă nu o simţim lăuntric, nu o putem aborda altfel decât formal şi formalizat). Neputinţa de a intra în legătură reală cu Persoana căreia ne adresăm e a noastră, creată de temerile noastre, de neliniştea noastră interioară, de adrenalina continuă în care trăim şi căreia, pentru a ne ruga cu adevărat, trebuie să-i punem stop. Experienţele de rugăciune cele mai intense sunt acelea în care ne punem la dispoziţia Domnului, pentru a asculta ce ne spune el în tainiţa inimii noastre. Şi el vorbeşte, vorbeşte tuturor, oricând, oriunde, cu o singură condiţie esenţială: să facem linişte în noi şi în jurul nostru.                

Mulţi oameni ai lui Dumnezeu au vorbit, de-a lungul vremii despre rugăciunea adevărată în termeni care ar trebui să deschidă inima oricui spre căutarea autenticei intimităţi cu Domnul. Şi pentru că în ultimul timp se constată o tot mai îngrijorătoare instrumentalizare a rugăciunii, iată, vă propun o nouă rubrică, Oremus (Să ne rugăm), care se vrea o şcoală de rugăciune sub călăuzirea celor mai frumoase texte care vorbesc despre rugăciunea creştină. În această rubrică poate fi încadrată minunata meditaţie a benedictinului Anselm Grün despre Rugăciunea ca întâlnire (din care vă recomand să revedeţi cele zece fragmente postate pe acest blog aici). Iar astăzi, vă propun prima meditaţie asupra rugăciunii propusă de Cardinalul Carlo Maria Martini în itinerariul de rugăciune pornind de la Evanghelia după Luca parcurs alături de tinerii din Acţiunea Catolică, în calitate de Arhiepiscop de Milano, în periaoda 1980-1981. Restul meditaţiilor, în zilele de marţi care urmează.  

Carlo Maria Martini, „Rugăciunea fiinţei” (1)

Rugăciunea este ceva extrem de simplu, ceva care se naşte din gura şi din inima copilului. Este răspunsul imediat care ni se ridică în inimă când ne aşezăm în faţa adevărului fiinţei.

Acest lucru se poate întâmpla în multe feluri, poate că în feluri diferite pentru fiecare în parte: pentru unul poate fi un peisaj din munţi, o clipă de singurătate în pădure, ascultarea unei muzici care ne face să uităm puţin realităţile imediate, care ne detaşează pentru moment de noi înşine. Sunt momente de adevăr ale fiinţei, în care ne simţim oarecum scoşi din robia preocupărilor zilnice, din robia lucrurilor ce ne solicită continuu; respirăm mai adânc ca de obicei, simţim ca se mişcă ceva înlăuntrul nostru şi atunci, în aceste momnete de graţie firească, în aceste clipe fericite în care ne simţim pe deplin noi înşine, foarte uşor, aproape instinctiv, se înalţă o rugăciune: „Dumnezeule, îţi mulţumesc!”, „Doamne, mare eşti!”

[…] Orice rugăciune, orice educaţie a noastră la rugăciune porneşte de la acest principiu: omul care îşi trăieşte până la capăt autenticitatea propriilor experienţe simte imediat, instinctiv, nevoia să se exprime printr-o rugăciune de laudă, de mulţumire, de oferire.

În afară de acest adevăr, care este rugăciunea fiinţei, mai este şi o altă situaţie ce trebuie avută în vedere: rugăciunea fiinţei creştine. Ea nu este pur şi simplu răspunsul meu la realitatea fiinţei care mă înconjoară ori la senzaţia de autenticitate pe care o încerc înlăntrul meu, ci Duhul care se roagă în mine. […] În calitate de creştini, nu ne rugăm noi, ci Duhul se roagă în noi.

Educarea la rugăciune constă, prin urmare, atât în încercarea de a favoriza condiţiile care aşază persoana în stare de autenticitate, cât şi strădania de a percepe şoapta Duhului care se roagă în noi, pentru a-i da spaţiu, a-i da glas.

[…] Îmi amintesc că unul dintre cei mai mari exegeţi ai sfântului Ioan, părintele Mollat, se întreba într-o zi ce caracterizează rugăciunea creştină, ce o deosebeşte de rugăciunile tuturor celorlalte religii, de toate rugăciunile fireşti pe care le poate face omul.

Răspunsul pe care îl dădea era cel din capitolul al patrulea al Evangheliei după Ioan: „rugăciunea în duh şi adevăr”. În limbajul lui Ioan, „adevăr” înseamnă Dumnezeu Tatăl care se revelează în Cristos. Iată miezul a ceea ce caracterizează rugăciunea creştină, a ceea ce o deosebeşte de rugăciunea, fie şi foarte elevată a altor religii. Putem învăţa foarte mult din rugăciunile tuturor religiilor, putem extrage din ele atâtea despre înălţarea omului spre Dumnezeu, însă specificul rugăciunii creştine este, dimpotrivă, darul direct al lui Dumnezeu, care ni-l trimite pe Duhul Sfânt, ce ne face să ne rugăm în adevăr, adică în revelarea de sine pe care o face Tatăl în Isus.

Este ceea ce înfăptuieşte liturgia când, în încheierea oricărei rugăciuni, rosteşte formula: „Prin Cristos, Domnul nostru, în unire cu Duhul Sfânt”.

Aceasta este rugăciunea la care trebuie să ne educăm şi să-i educăm şi pe alţii.

Nu vom fi educat cu adevărat pe cineva la rugăciune dacă ne vom fi mărginit să trezim sentimente de laudă, de admiraţie, de recunoştinţă, de cerere şi dacă nu vom fi inserat această realitate în ritmul Duhului care se roagă în noi.

Întrebarea: „Cum să ajutăm pe cineva să se roage?” devine acum şi mai specifică: „Cum să ajutăm la descoperirea în noi a mişcărilor Duhului lui Cristos care ne călăuzeşte? Cum să ajutăm la perceperea, la discernerea mişcărilor Duhului lui Cristos care este în noi şi care este marele promotor al oricărei rugăciuni pe care o facem?”

(Carlo Maria Martini, „Itinerariu de rugăciune cu evanghelistul Luca”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, 90 pag., 3.5 lei, comandă aici)  

(va urma)