Acest text a prietenului TC îmi aminteşte de două gânduri exprimate în cartea mea, care pun sub semnul întrebării anumite percepţii pe care le putem avea în privinţa lui Dumnezeu şi care, sub aparenţa zidirii, nu fac decât să desfiinţeze autenticitatea vieţii spirituale:

„Mi-e teamă de un om prea sigur de sine, de oamenii care au valori prea clare. Pentru că de acolo se ajunge la talibanism. Sfinţii au fost nişte mari nehotărâţi. Pe când cel care vine cu şablonul de acasă nu obţine nimic… fiindcă el are definiţii de tipul: «Dumnezeu este atunci când…». În momentul în care am reuşit să-l «turtesc» pe Dumnezeu într-o definiţie, talibanismul e la un pas. Un Dumnezeu în buzunar e mult mai comod, fiindcă nu mai înseamnă căutare. Vine multă lume şi îmi zice: «Părinte, spuneţi-mi ce să fac», de parcă ar exista reţete. Pe de o parte, e o nevoie firească de certitudine, dar pe de altă parte, spiritele mari reuşesc să accepte incertitudinea ca stare de a fi (pr. Iulian Budău SJ).

Gravă mi se pare instituţionalizarea lui Dumnezeu însuşi. Preotul, prin însăşi menirea lui, e prins mereu în mijlocul acestui paradox: e pus zilnic să vorbească despre Dumnezeu, dar Dumnezeu e Cel-cu-totul-Altul; e chemat să păstreze în lume ortodoxia numelui lui Dumnezeu, dar numele lui Dumnezeu este inefabil. Cum să vorbeşti despre Dumnezeu, când el nu e un «ceva» pe care să-l explici, pe care să-l cuprinzi, pe care să-l posezi? Dar puşi fiind prin misiunea noastră să-l predicăm, suntem adesea ispitiţi să punem pe seama fiinţei lui Dumnezeu tot felul de lucruri şi să-l disecăm pe altarul predicilor noastre, spunând cu autoritate cine e şi cine nu e, uitând că «nimeni nu l‑a văzut pe Dumnezeu vreodată» (1In 3,12) şi că nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl «decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să‑i reveleze» (Mt 11,27) (pr. Mihăiţă Blaj).

Filosofia naşterii însoţită de filosofia creşterii şi filosofia morţii în dialog cu Dumnezeirea…

Fiecare om, oricare i-ar fi orizontul în care germenele vieţii i-a dat fiinţă, priveşte omenirea într-un mod aparte. Fiecare dintre noi bănuieşte, încearcă, se zbate, crede, speră şi, dincolo de toate aceste aspecte ale timpului, el veghează la mersul lumii sale, întrebător, singuratic, dar înconjurat de mulţimea acestor indivizi care mişună şi ei lângă dânsul. Aşa dăinuie omenirea de mii de ani şi nimeni nu ştie când a început totul, dar fiecare ştie că, într-o zi, fiecare om va fi cu Dumnezeul său, se va revedea în postura în care a fost odată, in illo tempore… şi astfel, la acel moment, singur filosoful din existenţa sa va putea vedea certitudinea, va putea simţi plinătatea unei stări care e mereu în sufletul său, acea aşteptare a unui final care îi surâde în faţă. Şi dincolo de toate, în această perspectivă, fiecare se mândreşte cu filosofia lui, cu crezul său care stă şi aşteaptă parcă o ultimă răsuflare pentru a afla ce este şi ce stă ascuns dincolo. Fiecare om cu filosofia lui, fiecare om cu dumnezeul lui, fiecare om, pus în faţa unei vieţi pe care o înţelege doar dacă se încadrează în limitele unei societăţi ce se autoguvernează. Şi dincolo de destinul tău, al fiecăruia dintre noi, veghează plin de speranţă crezul unei lumi mai bune, al unei lumi în care legile nu mai au efect, în care norma îşi pierde valoarea, în care graniţa este o iluzie, în care singur Dumnezeu domneşte cu plenitudine. Şi aşa cresc oamenii, cu dumnezeul lor, cu firea lor, cu crezul lor, cu tot ce adună şi pun deoparte, cu tot ce încearcă să spere, e o naştere continuă către o speranţă care se vrea împlinită, e un destin ce se educă pe sine în limitele umane şi uneori explorând faptul existenţei şi scufundându-se în certitudinea morţii, care devine viaţă şi speranţă.

Ne naştem ca să murim, ne naştem ca să încercăm să vieţuim într-o lume care ni se pare din ce în ce mai goală de simţul sufletului şi postulăm, încercăm – şi nu reuşim – să ne pierdem speranţa, căci această atitudine este un dat şi nici cel care moare nu şi-o pierde. Poate chiar mai mult, cel care se naşte, creşte născându-se mereu, încercând să se odihnească într-un loc în care trecutul nu mai vorbeşte decât tăcând.

Martorii trecutului nostru sunt oamenii pe care i-am întâlnit, nu evenimentele pe care le-am trăit cu ei. Căci în fiecare om stătea ascunsă aproape nedepistată o filosofie a vieţii care împlinea un destin, care purta un germene de dumnezeire, un fapt exemplar, o idilă ce avea loc pe pământ. Şi creşteam născându-ne, şi ne năşteam crescând, parcă sub imboldul unei treceri mereu prezente, ale unui dumnezeu care îşi modifica chipul în funcţie de ideile noastre despre el. Şi aşa înainta orice om, cu destinul lui, cu bucuria şi tragismul lui, cu speranţa care torcea existenţa.

Aceasta este filosofia omului, să meargă la braţ filosofând cu dumnezeul lui, şi nu poţi să-l desparţi pe om de această stare de fapt… dumnezeul lui se află în întrebare, în căutare, dincolo de idei, dincolo de trăiri, dar ajungând aici, el constată că într-adevăr un Dumnezeu domneşte peste toate. Cu el se naşte la braţ, cu el înaintează în viaţă şi în apropierea lui moare, pentru a spera întâlnirea cu el. Şi astfel viaţa este centrată pe un dialog cu necunoscutul, un dialog cu firea lucrurilor, aşa cum le-a lăsat Bunul şi Veşnicul Dumnezeu.

Anunțuri