Rugăciunea e o legătură de iubire cu Dumnezeu care cere perseverenţă din partea noastră. Şi lipsa acest ingredient (alături de lipsa încrederii că Domnul ne aude) e ceea ce dă inconsistenţă rugăciunilor noastre, reducându-le la simple petiţii, la meschine încercări de soluţionare a problemelor cotidiene încercând să cădem la pace cu Şeful… Prima lectură de azi ne vorbeşte despre perseverenţa în rugăciune a patriarhului Abraham, ale cărui mâini ridicate la cer sunt susţinute de Aron şi Hur, şi „astfel mâinile lui Moise au rămas ridicate până la asfinţitul soarelui” (Ex 171,2). Iar în evanghelie, în deschiderea parabolei văduvei care insistă pe lângă judecător să i se facă dreptate, Isus le spune ucenicilor că „trebuie să se roage mereu, fără să se descurajeze” (Lc 18,1). Curajul face şi el parte din rugăciunea adevărată: avem curaj să punem înaintea Domnului toată mizeria noastră, în dimensiunea ei reală? Avem curaj să cerem numai lucrurile care ne sunt realmente purificatoare, ziditoare, mântuitoare, mai cu seamă că acestea au asupra noastră exigenţe care ne scot din starea noastră de creştini căldicei, adormiţi, indiferenţi?

Anunțuri