Priveam în oglindă agonia unui timp răpus de nostalgii, de vegheri triste, de mărunţişuri care aruncau în lumea mea agonii surâzânde, jocuri banale exuberante, era fericirea şi tristeţea unei mişcări chinuite.

Şi dincolo de aceste interioare şi melancolice stări, stătea falnic, ca un piedestal abia zărit, ca un arc încordat gata să plece spre ţintă, speranţa unei zile înfloritoare, a unui vis împlinit. Drama rămânea ascunsă în neştiinţa visului ce va să se împlinească, în bucuria luptei dusă până la capăt, în abisul rătăcirilor de tot felul, dar peste toate bucuria că toate există pentru a îndulci şi săra existenţa ce nu putea să fie monotonă. Şi în oglindă priveam fără clipiri, ochii nu-mi puteau obosii, era o vrajă care întreţinea elanul căutării, elanul nimicirii de sine, al pierderii şi regăsirii, elanul acestui joc sumbru care niciodată nu poate duce la infinit. Şi priveam mai profund în oglindă, trăsăturile chipului mă chinuiau şi mă agitau, dar priveam peste toate, căci chipul în întregul lui era plin de farmec, ochii luceau blând, chiar şi în lacrimi, mintea fugea spre tărâmuri lăsate pe ridurile frunţii şi nu încetam să privesc această nostalgie a formelor perfecte pe care le doream. Fruntea lată, uneori încordată, alteori atentă cu pielea întinsă şi fină, râdea şi plângea parcă neîndurătoare cu sine, cu ceea ce se petrecea în mintea unui om ce îşi privea în oglindă fruntea încovoiată de ridurile unei vieţi ce abia începea. Şi priveam în oglindă, un nas… îl vedeam şi îi simţeam răsuflarea, îi simţeam bucuria ce umplea plămânul de aer, căci prin el oftatul îşi făcea loc şi durerea îşi găsea calea şi oferea dulcea linişte a sufletului. Priveam cu ochii încordaţi minunea ce mângâia sufletul despuiat uneori şi candid alte ori, şi simţeam că acest simţ înnoda trupul cu sufletul, iar inima pulsa după ritmurile lor. Priveam încet fără să grăbesc ritmul privirii, încercam să opresc mintea în loc, să nu mai cugete, ci doar să observe, priveam adânc, parcă petrecând la o cafea într-un loc unde singurătatea îşi simţea picioarele pe pământ. Era cafeneaua cu oglinda mea, acolo sorbeam şi priveam tăcut, fără să privesc nimic altceva decât chipul unui suflet de lut care încerca să-şi destăinuie tainele sufletului şi să culeagă din imaginea oglinzii interiorul zglobiu al unui destin ce stătea în privire. Priveam încurajat de trecerea secundelor, exuberant la clipa care desfăcea momentele şi le parafa cu mândrie pe oglinda din faţa mea. Eram parcă transportat în lumea unei priviri, observam ochii ce măcinau adânc cele mai sublime amintiri şi cele mai mari regrete. Şi tot aceşti ochi mă ademeneau cu privirea spre viitor, cu mintea nu pricepeam, dar din ochii pătrunzători luceau gândurile magnifice şi durerile infernale. Ochii au devenit liantul între mine şi tine, cel din oglindă. Mişcam ochii şi mă îndreptam grăbit spre universul de spini şi de durere, îi vedeam plânşi, îndureraţi ca a unei maici la plângerea fiului. Îmi dădeau lacrimile, sufletul era ţeapăn, dar se storcea de privirea ochilor. Un om plângea şi unul privea. Şi uite aşa, privirea din oglindă descria plăcerea unui om ce pătrundea pe omul din imaginea sa, omul care plângea şi sufletul se tânguia. Sorbeam încet din cafeaua ce aproape se răcea, dar priveam în oglindă, eram singur în cafeneaua ce mă proteja şi în faţa oglinzii ce mă pătrundea. Am încercat să privesc agresiv, mă strâmbam, eram hilar, dar nu puteam să râd de râsul meu sarcastic, căci doar oglinda îmi era un martor al omului din lumea mea. Oglinda magică a sfintelor trăiri… şi întâmplător am dat şi spre bărbie…eram sigur ca este îngrijită, cu forma ei obişnuită… nimic deosebit… dar zâmbind am observat cum ea surâdea. Nu avea parte de amar, aşa cum ochii plâng şi fruntea se crispează. Bărbia celui din oglindă mă amăgea. M-am oprit din privirea oglinzii…sorbeam iar din cafea. Şi – am ridicat privirea câtre sticla ce-mi vorbea… şi-am dat peste obraji… când palizi, când zglobii. Mimam diverse scene ale unui trecut, mă provocau şi mă-nsoţeau. Dar vai… urechile ascultau ce priveam eu… şi chipu-ntreg iar îmi vorbea… era privirea celui din oglindă, dar nu a mea… şi astfel m-am învăţat cu ea!…căci da, era privirea mea…, privirea ta…, a celui ce se uită în oglindă…