Cu siguranţă fiecare om trăieşte într-o realitate subiectivă şi una obiectivă. Totuşi aceste aspecte punctează o viziune comună, aceea a omului care priveşte lumea, o contemplă şi o simte pentru că o trăieşte. Dincolo de problemele cotidiene se doreşte în ultimă instanţă găsirea unui sens, trăirea conform lui sau alunecarea în degringoladă.

De multe ori acest om aruncat în lume, agasat de probleme, se opreşte să privească lumea, pe cei din jur. Sunt multe aspecte ce pun omul în faţa realităţii pe care o trăieşte, cum ar fi: privirea uni copil abia născut, moartea unei persoane dragi, prima iubire şi prima despărţire, credinţa şi problemele care le ridică în abordarea divinului, formele politice ce gravitează şi condiţionează existenţa solitară şi colectivă, durerile şi zbaterile interioare şi, într-un final, găsirea sensului căutat. În aceste linii mari, omule devine un Paul în areopag, un om ce are certitudinea, se confruntă cu ea, dar o găseşte căutând.

Pasajul din Faptele Apostolilor este pentru acest articol doar punctul de plecare ce conturează omul în căutarea sensului pierdut de la origini. Sfântul Paul pune în faţă necunoscutul, „Dumnezeul necunoscut”, acest Dumnezeu care rămâne valoare de sens în abordarea vieţii de zi cu zi. Realitatea în care omul se mişcă – asfixiat, uneori liber, alteori îngropat în probleme – nu mai are timp pentru sens, iar dacă îşi face, o face pentru că aşa trebuie făcut. Omul are certitudinea sensului, chiar dacă el postulează diferite variante de indiferenţă. Omul are o structură eminamente metafizică, la aceasta trebuie să răspundă în primul rând. Asemenea lui Paul certitudinea stă în faţa întrebării. Formele de trăire umană despre care am vorbit la început, nu exclud această abordare a certitudinii. Areopagul este locul în care fiecare dintre noi, veghează la ordinea sensului. Paşii pe care îi face omul în viaţă, sociologic vorbind, aruncare lui în lumea concretă şi îmbătată de peren, experienţele fiecărui om vin să puncteze o ordine a sensului. Omul când se deschide, când se naşte se ancorează în areopag. Areopagul îi descoperă certitudinea şi tot aici omul descoperă o ordine a sensului ce întăreşte viziunea intrinsecă a sacrului. Referindu-mă strict la ordinea sensului, văd paşii prin care omul este nevoit sub diferite forme să înainteze în viaţă, să cunoască, să se arunce în ea, ca într-un necunoscut. Acelaşi lucru îl face şi sfântul Paul, merge în areopag şi ia cuvântul despre certitudinea necunoscutului aparent, pentru a putea deschide poarta spre certitudinea necunoscutului cunoscut şi trăit de el: Isus Cristos. Spun „certitudinea necunoscutului aparent” gândindu-mă la aspectul teofanic a lui Cristos, căci Paul avea cunoaşterea lui Cristos desigur într-o formă profundă, dar nu totală. Ordinea de sens ce se creează prin însăşi natura omului, fără o formă religioasă de un anumit profil, remarcă existenţa treptată a divinului pe de o parte şi, pe de altă parte, cunoaşterea vieţii în desfăşurarea existenţei. Structura fiinţei umane propune în această găsire a sensului, un sens pragmatic, adică unii se căsătoresc, alţii se călugăresc, alţii nici un nici alta, alţii toate la un loc. Problema primelor două categorii, denotă o ordine „ normală” în găsirea sensului atât la nivel uman cât şi metafizic. Ultimele două categorii, la prima vedere, într-o viziune reducţionistă, sunt catalogate ca o formă existenţială de haos. Şi mă întreb, oare ei nu au sensul lor atât uman, treptat în cunoaştere cât şi metafizic? Ultimele două categorii la care am făcut referire nu sunt deloc mai prejos, pentru că şi ele se nasc şi trăiesc în areopag. Şi ele caută şi au o ordine a sensului care se va descoperi cândva, la momentul oportun. Orice om are un sens chiar dacă, acesta nu este divulgat şi mai ales gravat într-o direcţie raţională. Unii găsesc sensul în ziua respectivă fără a neglija viitorul, alţii găsesc sensul în viitor fără a neglija ziua respectivă şi totuşi dacă aceasta este reţetă unei vieţi cu sens, ea trebuie să trăiască un timp fără sens, sensul privit aici în toată dimensiunea lui lunară şi sublunară. Găsirea sensului reclamă aruncarea în haos, în dimensiuni pe care omul, în funcţie de viziunea lui de ansamblu se ancorează şi îşi supune sensul creându-l. Şi totuşi un sens fără repere pragmatice, ancorat într-o realitate socială stabilă sau mai puţin stabilă, este posibil? În ordinea sensului trebuie interacţionat cu ideea de normă, de formă în cunoaştere? Sau sensul vine de la sine, se manifestă în fiecare individ la un moment dat?

Desigur nu trăim „în  pădure”, ci interacţionăm cu oamenii, cu ideile, cu formele diferite de manifestare a umanului, cu societatea întreagă şi fiecare în felul său cu aspectul sacru al metafizicului, cu divinul. Culegem din acest areopag al societăţii noastre – de vrem, de nu vrem – aspecte şi forme care se aşează şi produc sensul uman, şi în acest mod, în areopagul uman unde fiecare dintre noi „cere” un sens, ordinea sensului este dată fără doar şi poate. Lumea devine o comunitate din ce în ce mai mare, iar interacţiunea în ea nu este de neglijat. Culturile se intersectează şi creează noi dimensiuni ale sensului. Care va fi sensul omului secolului acesta, nu doar a mileniului, din punct de vedere religios, politic şi social? Dar care este sensul acum în acest fenomen al trecerii? Schimbarea lumii revendică noi sensuri umane la nivel social, politic dar niciodată la nivelul sacru al metafizicului. Spre ceea ce se îndreaptă lumea în sensul social şi politic, nu se poate şti cu exactitate, dar ceea ce se poate şti sigur, este că ea rămâne ancorată în dimensiunea sensului sacru, aşa cum a fost de la început.

Sfântul Paul are profilul omului universal, deşi căutător, un om al certitudinii necunoscutului, iar acest necunoscut pe care îl revendică este trăit şi vestit în faţa unei lumi aflate mereu în mişcare spre centru. Sfântul Paul în areopag vesteşte sensul descoperit prin arătare şi trăire, şi nu doar un sens sacru al metafizicului, ci şi un sens trăit şi vestit. Acest fapt îl face un om întreg, un om mai mult decât cu picioarele pe pământ. Ordinea sensului este dată, şi pentru a se concretiza sensul ultim şi definitiv, omul are nevoie să umble „întru răbdare”.