Trăim într-un relativism din ce în ce mai accentuat în toate planurile existenţei noastre. Vă propun un eseu despre această tară a contemporaneităţii, scris de acelaşi prieten, TC.  

Se discută neîncetat şi sofistic pe relativitate. Cei ce problematizează, la prima vedere se izbesc straniu, dar şi profund, de forme ale relativismului, criticând şi lovind în această „stare de fapt”. Ce-i de făcut? Cei mai mulţi uită rapid de existenţa lapidară şi cotidiană a omului şi creează proiecte de ieşire din relativism.

Minciună şi demagogii se ascund straniu în ideologii, utopii şi formalisme. Sunt puţini oamenii care tranşează chestiunea relativismului, deşi ei trăiesc în cotidianul pe care nimeni nu-l cunoaşte, dar pare la fel de banal ca al celorlalţi. Ideologia şi formalismul existenţial îşi găsesc melancolia, sau starea de bine „ab origine”, un fel de mit închis, camuflat ce îşi găseşte plăcerea de „a fi” în răspunsul primit de-a gata. Însă sub aceste aspecte, relativismul îşi descoperă faţa lui metafizică, faţa mereu prezentă dar de cele mai multe ori de nedescifrat. Accesul nelimitat la susrsa metafizică este stopat de plăcerea şi utilul formalismelor. Structura perversă a relativismului creează dependenţă de ideologii şi mulţumeşte nulităţile cu „părerea metafizică”. Absurdul şi certitudinea se nasc din relativism. Absurdul relativismului este în a fi formal, iar certitudinea relativismului este dependenţa de metafizic. Cât de îngust este orizontul metafizic, atât de larg şi consolator este relativismul. „Am învăţat” să gândim lapidar, însă asta nu ne ajută  decât la a ne mulţumi cu fleacuri şi râsete. Explorarea misterului şi întâlnirea cu el aruncă pe cei mai mulţi la o teorie concretă a relativismului sub specie formală. A tinde spre metafizic presupune un relativism existenţial, iar acesta este problematic. Drama relativismului stă în liniştea şi consolarea metafizică a datului. Dorinţa de cunoaştere stopată aranjează tărâmul  relativismului, iar certitudinea credinţei necultivată prin explorarea metafizică inhibă omul în existenţă. Aruncarea în gol pe tărâmul relativismului creează dependenţă de metafizic. Toţi oamenii suferă de acest substrat, însă puţini se zbat să intre în orizontul misterului. Să nu avem niciodată certitudinea adevărului atâta timp cât încercăm să-l impunem, dar putem trăi certitudinea lui –  încredinţându-ne şi propunându-l ca pe un dat, dar niciodată ca pe un tezaur găsit – căci doar cel care caută găseşte. Gravitatea stării de fapt constă în absenţa conştientizării relativismului, adică să ne întrebăm fireşte care sunt parametrii lui, ce naşte el? De cele mai multe ori nu suntem nici măcar relativi – şi acesta e rodul indiferenţei. Ne mulţumim cu comodul, utilul şi plăcutul uitând că salvarea noastră constă în trăirea dramei cu bucurie metafizică. Deseori evităm atât drama relativismului cât şi bucuria metafizică. Ne plac palavrele dar nu parabolele… Absolutizarea formalismelor ne creează dependenţă metafizică dar ne răpeşte puterea de a explora misterul exisenţei.

Bucuria certitudinii este că nu vom avea şansa să murim aşa, clipa morţii ne va pune în faţa misterului şi vom încerca să ne motivăm disperaţi – va fi grav… Starea de fapt nu poate fi modificată, este un dat, dar poate fi înţeleasă şi orientată. Relativismul este sursa ce se naşte din starea de fapt. Lipsa relativismului este efectul indiferenţei şi consumismului – aflarea în treabă  (Petre Ţuţea) – fără a face ceva concret. Suntem relativi, iar acest relativism ne dă certitudinea metafizică. Omul pune întrebări, dar nu crede în răspunsuri, apoi nu şi le mai pune. Existenţa este „mântuitoare” doar lovind jocul absurdului cu pumnalul certitudinii.

Alte texte de acelaşi autor:

Rupturi din sacru… E îngerul tău

Păşind pe puf, păşind pe pietre colţuroase